”Cetățean de onoare”, la pas, prin Vălenii de Munte

 

dscn0414  Ieri s-a petrecut la Vălenii de Munte, oraș care adună ghem sfoara subțire și complicată a adolescenței mele, de licean la ”Iorga”, un eveniment rar. Se petrece la mulți ani o data, iar unele comunități îl neglijează cu totul. Într-o festivitate cu solemnități, șase cetățeni legați într-un fel sau altul de orășelul de pe Valea Teleajenului, între care m-am regăsit, au fost unși ”cetățeni de onoare”, în fața locuitorilor urbei, care-au umplut până la refuz sala Casei de cultură. Fiecare suire pe scenă a fost precedată de un laudațio, comis de o personalitate din domeniul alesului. Despre mine a cuvântat profesorul și scriitorul Ioan Bocioacă, aplecat, ca nimeni altul, spre o muncă de scotocire a bibliotecilor. S-a scuzat că n-a fost de față la momentul în care Nicolae Iorga a fost votat – fiindcă povestea se face prin vot al consilierilor locali – cetățean de onoare al Vălenilor de Munte și a amintit și un alt cetățean al scrisului, poetul Miron Radu Paraschivescu, apt să fie găsit între cărturarii care au făcut cinste orașului. La o asemenea înșiruire glorioasă, emoția mea a suit până-n gât unde simți, uneori, bătăile inimii. M-am bucurat să-l aflu premiat pe Alexandru Stroe,coleg mai tânăr al aceluiași Liceu ”Nicolae Iorga”, tulcean azi și avântat om de afaceri care, neuitându-și orașul unde și-a petrecut adolescența, a sponsorizat fără zgârcenie tipăriri de cărți, între care o monografie a orașului, cărțile unor scriitori locali care n-au aflat sumele trebuitoare în buzunarul lor sărac. Am donat și eu, amănunt pe care mi-l amintește inimosul primar Florin Constantin, acum mai mulți ani, 45 de sculpturi cioplite de țărani, din colecția care face Muzeul Pietrei de la Sângeru, pentru a îmbogăți parcul orașului. Ele stau pe aleea cu tei unde am îndrăznit, adolescent fiind, să sărut prima fată, deschizând un pasionat șir de săruturi îndrăgostite. Bebe, că așa îi zic eu primarului, a vrut, acum niște ani, când s-a petrecut donația, să numească aleea din parc ”Bună seara, iubito” sau, Aleea Lucian Avramescu! I-am zis să mai aibă răbdare pănă mă isprăvesc. Și-n satul meu unii au vrut să mă facă nume de școală sau de bibliotecă ș i-am temperat cu aceeași observație: după ce mor, puteți să mă puneți plăcuță pe gard. Deocamdată îmi place să mă prezint viu. Impresionat de cea mai tânără dintre cei șase, care a primit, după un doctor octogenar, titlul de cetățean de onoare, studentă în București, cu o performanță legată de inventica în electronica diagnosticării, de care a luat notă și străinătatea, și bucuros s-o aud vorbind cu înțelepciune, mi-am adus și eu alături fiica cea mică, Ana Luciana, care și-a lansat aici cartea noastră comună pentru copii, ”Bucurii cu poezii”. Fără emoții, cu o ”dicție impecabilă” (remarcă a președintelui Consiliului județean și a unor profesori ai liceului de azi, între care eminentul condeier și profesor Mușat), copila mea aproape că a ridicat sala în picioare, înmuindu-mi mie picioarele. După ce va absolvi liceul pe care l-am urmat și eu – care altul? – poate că, am zis, ar putea concura și ea la medalii. Până atunci mai are de trudit.
Am umblat prin Văleni cu fostul meu coleg Petre Rudei, profesor de matematică, la care am stat o vreme în gazdă (mama lui ne dădea dimineața, celor șapte copii ai ei la care mă adăugasem și eu, căte o felie de pâine negră cu magiun – Dumnezeule, ce minunăție! – și o cană cu ceai), încercând să brodim pașii de altădată și amintindu-ne năzbătii, că astea se țin minte mai lesne. În locul fostei piețe, devenită un oraș comercial în sine, se desfășura Festivalul Toamnei în care se găsește la loc de cinste Festivalul Țuicii, cu producători de tării din Transilvania și toate satele Văii Teleajenului, cu producători de pastramă din Mureș și Sibiu, cu negustori de slană și horincă din Maramureș, cu oieri și artizani. Târgul ține trei zile (mai e timp să-l vedeți), în acompaniamentul unor trupe folclorice aduse de primar de prin toate colțurile țării să distreze puhoiul de omenire venit să ia de la sursă bucuriile gustative ale pământului și ogrăzii.
Da, mă plimb, cu o diplomă-palimpsest la subsuoară și o placă gravată aurie, prin orașul în care, la internat sau la gazdă, am consumat patru ani de adolescență. Remarc detaliul că mă salută lumea. Puști fiind nu mă băga nimeni în seamă. Comparând vremurile mele sufletești,de azi și de ieri, n-aș zice că nu tânjesc după splendidul anonimat de atunci.