Mă întreb adesea, fără a-mi piti amărăciunea, cum se face că o întreagă istorie de eroisme, încleștări sublime, să se verse azi în portretul de cenușă al unor nulități, care beneficiază de tot? Omul inteligent, deposedat parcă de ambiții, face anticameră la omul de nimic, ajuns portret pe perete și sultan al unor decizii la care a acces prin efracție.

Panoramez, fără indignare, doar scârbit, mai marii politicii din patria mea, responsabilii unei imense decăderi morale mai ales. O nulitate, ajunsă purtător de cuvânt al unei canalii, vorbește cu mâna în buzunar pe șapte televiziuni deodată, iar portretul lui degajă o plictisită siguranță. Un fel de zâmbet fotografic vopsește rânjetul care arată că nu dă doi bani pe nimeni, cu toate că portofelele averii lui sunt doldora. Individul, într-o istorie cu merituoși epocali, are doar meritul obrăzniciei. Nimic nu-l recomandă să fie în empireul din care noii bulibași ai istoriei fac legea. Ce l-a adus aici și cine a adus în vârfurile României atâția borfași?

Marii oameni, suiți să conducă popoarele, din democrația greacă încoace și mai dinainte, aveau onoare. Azi onoarea este siluită de lașitate și minciună. Înlocuitoarea genialității eroice este mediocritatea pragmatică. Despre Alexandru Cel Mare am citit – poate că e o legendă, dar e povestită mereu și reluată – că, înaintea unei uriașe bătălii cu armata de un milion de luptători a perșilor, a fost sfătuit de căpitanii lui să atace noaptea, fiindcă numai astfel puteau birui. Alexandru Macedon, elevul lui Aristoteles, ambii geniali, primul înzestrat și cu geniu militar, ar fi răspuns –  ”Eu nu fur victoria!” și a luptat la lumina zilei.

Azi política se face noaptea și se compune dintr-o înșiruire de lașități puse cap la cap de oameni de nimic.

Ciclic trăim blestemul de a ne lăsa la mâna unor indivizi fără merite, disprețuitori, analfabeți în toate, dar înzestrați cu instinctul de a strivi oameni mai merituoși și de a se sui în scaunele pe care au stat cândva valori. Scaunele vomită sub fundurile lor late. Doar românul, păcălit de circumstanțe, îi perie de nevoie și îi acceptă și reconfirmă, obosit pesemne de o prea lungă și glorioasă istorie.

De ce scriu asta? Degeaba.

Lucian Avramescu