Cine are nevoie de România?

Trăim într-o lume care se amestecă, fiecare își caută calea în calea celorlalți, într-o diluție interesată de caractere și iluzii. Mândri de a ne exprima lehamitea, suntem și noi aici, cât mai distanțați unul de celălalt. Opinia publică, zicea cineva, este fundamentul oricărei construcții. Păi opinia publică e compusă din capete de locuitor. Ca să frămânți acest aluat colectiv până a scoate din el un cozonac, e nevoie să poată fi pus laolaltă.

Mă găseam cândva la New York. Cuvânta la Universitatea Columbia, Emil Constantinescu, președinte al României. Firește că în sală se găseau, pe lângă americani, și mulți români americani sau americanizați. O profesoară de limba română, limbă care se preda chiar în acea universitate, pentru niște lingviști exotici, a stat un timp lângă mine. Mi-a povestit precipitat – era olteancă – despre ”scărboșeniile” celor de la Ambasadă care i-au refuzat un steag pe care intenționa să-l atârne undeva. Niște canalii!- mi-a strigat ea în ureche. M-am mutat pe alt scaun, trei rânduri mai în spate, fiindcă aveam de transmis o corespondență și trebuia să prind o idee a celui de la tribună. ”Nu mai sta lângă vaca aia?” Era un bărbat. Român. American. E ”securistă” trimisă de București să spioneze comunitatea! De unde știți? Cum să nu știu?! Se vede pe ea.

Am trăit, la New York un sentiment confuz. Toți românii care trăiau acolo, o vreme sau definitiv, se detestau cu voluptate.
Opinia publică se face, ziceam, dintr-un aluat colectiv, în care ingredientele, chiar dacă-s diferite, se acceptă și colaborează până iese ciorba unei concluzii. În uriașa ei diversitate, opinia publică are nevoie de ceva comun – e o sumă de opinii care trebuie să accepte numitorul comun al unei, să zicem, iubiri. Americanii, în diversitatea lor amețitoare, învață de mici orgoliul de a fi americani. Politica lor e să nu moară nici-un american în războaie, de boli, în accidente. Din acest motiv, mereu s-au bătut departe de granițele proprii, iar dacă un cetățean de-al lor a călcat un chitarist la București sau în Tanganica îl saltă iute de acolo și-l aduc acasă. Să-l judece ei. Uneori se prefac că-l judecă. De ce n-am învățat de la ei iubirea de nația ta, de țara ta care-i averea cu care te naști, unică, supremă? De ce nu ne pare rău pentru fiecare înecat în viituri, pentru fiecare copil pierdut în neant –și avem vreo cinci mii de minori dispăruți anual – de ce…
Nu suntem buni de nimic, mi-a spus cineva pe care puțin a lipsit să nu-l bat. I-ai luat în considerare și pe alții care fac faima acestei țări? Numără-mi o sută de căpățâni planetare ale României, i-am zis nervos, și rușinează-te pentru ce ai spus. Înșiră-i că altfel adun eu două sute sau mai mulți și roșește dacă ești în stare! Da, dar ei nu-s masa, nu-s opinia publică, nu-l dizolvi pe Brâncuși și politicianul Brătianu, pe Enescu și Eminescu, în coca unei gândiri colective. Ba da! Ei suntem noi. Nimeni nu are nevoie de România! – zici. Ba, da! Sigur că lumea vorbește întâi de americani, de puterea militară a rușilor, de forța economică a Chinei. Dar toți, chiar și cei de mai sus, au nevoie de România, mai mult decât crezi. Iar cel mai tare noi trebuie să avem nevoie de România. Noi avem novoie de România, iar ea e compusă din fiecare român în parte, și din cel căzut cu elicopterul în Basarabia, încercând să salveze un semen, și de eleva care urcă acum pe un podium al premianților lumii. România e o țară omule, mare, puternică prin tine și prin mine și prin noi, și chiar dacă unii nu mai locuim în ea, ea locuiește în noi prin prima gură de aer trasă în piept și care, conform medicilor lumii, rămâne într-un procent în plămânii noștri toată viața, ca o amprentă cosmică. Această grupă sangvină nu poate fi schimbată fiindcă are în ea reavănul dealurilor sau câmpiei, țărâna și stele căzătoare, iarba de acasă, visul, frumusețea.