Cineva și-a amintit cu drag de genialul G. Călinescu

 

lucian-avramescu    Seară bucureșteană cu ținute bucureștene din vremea interbelică și o masă la Continental, pe Calea Victoriei, nu departe de Capșa, pe o rețetă inspirată din fantezia culinară a lui Păstorel. Lume subțire, cu ștaif, în care mă bucur să-l recunosc pe vecinul meu de sat, academicianul Eugen Simion, la o masă apropiată  și pe organizatoarea evenimentului, Georgiana Pogonaru, președinta neostenită a unui comitet de femei care adună uneori bani pentru restaurarea muzeelor uitate sau a caselor de referință dintr-un București care pierde, prin vocație distructivă, valori. Pe mine m-a convocat la reuniunea isprăvită cu o licitație, prietena Lucia Urdăreanu, membră în același comitet de doamne inimoase. Stau la masă lângă Tibi (Tiberiu Urdăreanu), un om pe care-l admir  pentru ambiția de a pune,  cu ingineri și tehnicieni români, în practică, proiecte de anvergură, ținând de domeniul de vârf al electronicii subtile și securității oamenilor, bunurilor, orașelor. Dar ăsta-i alt subiect. El e unul din finanțatorii serii menite să adune bani pentru – n-o să vă vină să credeți – refacerea casei George Călinescu și  reașezarea, în expresia unui muzeu, pe soclul de atenție cuvenit a marelui critic, istoric literar, poet și, am aflat-o aseară, muzician și compozitor. Proiectul a pornit de la Academia Română, mă corectează, atentă să nu șifoneze orgolii, doamna Pogonaru, președinta fundației Patrimoniul Pentru Viitor care s-a asociat cu inimosul său avânt, multiplu feminin, punerii în practică. G.Călinescu a fost evocat în cunoștință de cauză, aducând și darul unui raft de  cărți cu publicistica diversă a autorului, de academicianul Simion. Cărțile au fost tipărite de Academia Română în vremea ministeriatului la Cultură a amicului mei Pino (Ion) Caramitru, un lucru – poate singurul – notabil din vremea mandatului său. Mă rog, e bine și atât într-o țară în care banii culturii se duc de obicei pe excursii de documentare și chermeze evocatoare. Au vorbit și alții, a fost proiectat și un film documentar realizat de regizorul  Sabina Pop,  cu secvențe din viața agitată a celui pe care-l considerăm pilonul de neclătinat al culturii române, după – și iar îl citez pe vecinul meu de sat – ce enumerăm triada de vârf a poeților – Eminescu, Arghezi, Blaga. M-am bucurat să aud asta de la un critic literar care putea să-i evoce pe Maiorescu și Lovinescu, dar n-a făcut-o. Am povestit și eu câteva lucruri inedite, din cele culese de la istoricul literar Alexandru Piru, asistentul lui Călinescu, de care am fost mulți ani apropiat, unele inavuabile, ceea ce a stârnit rumoare, dar gazetarul din mine rar poate ține un secret de interes public. Am tras nădejdea că aproape toată lumea prezentă a știut că Otilia, de pildă, e personajul din Enigma Otiliei, și nu o vecină a mea de uliță, iar momentul muzical de excepție (compoziții ale lui Călinescu!), realizat de magistralul trio familial Marin, Constanța și Ștefan Cazacu, violoncele și flaut, a bucurat și însuflețit adunarea de ținute și , pe alocuri, suficiențe. Licitația finală a fost un pretext de strângere de fonduri care a pus față în față câțiva generoși cu dare de mână. Scopul strângerii de fonduri (subordonat evocării, reușite în toate datele ei) pentru reparații memoriale  și refacerea chiar a celebrului scrin negru a fost parțial atins, iar niște particulari au făcut, în cunoștință de cauză sau din inerție – prefer o inerție orgolioasă unei inapetențe statale abulice – ceea ce guvernele nu fac niciodată sau o fac rar de tot. Năstase, hulit pentru atâtea, a făcut câteva muzee. În rest, n-am auzit.

     București, deci, vineri seara, fără televiziuni care-s prea prinse în alte activități comercial-politice sau prea îndesate cu aparatul de imagini în proximitatea lenjeriei invizibile a unei dive culese de pe centură, București, metropolă împinsă, aproape fără să știe, în viața sufletească a unui gest măreț. Personajul serii a rămas, și bine că a fost așa, George Călinescu, cel care, cu vocea lui din caraghioase octave, făcea să se țină cu mîna de burtă de râs cei 11 000 de țărani adunați în 1957 la Pavilionul Expozițional,  iar după numai câteva minute de ascultare a Profesorului, liniștea să se aștearnă peste uriașul spațiu iar în final aceiași țărani care au râs la început, au aplaudat minute în șir în picioare, fiindcă geniul găsise calea spre inima lor.