A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Clara Mărgineanu: Sărutul femeii poem

0 52

Ana Blandiana:

,,Clara Mărgineanu nu mai este de mult un poet care să aibă nevoie de o prezentare. O prezintă volumele ei trecute, propria sa poezie care este un amestec de sufletism şi nevroză, o vibraţie a cuvintelor care cerne literele, despărţindu-le şi păstrându-le numai pe cele fierbinţi. Rareori mi s-a întâmplat în ultimul timp să citesc o poezie atât de vie şi de vitală, atât de dramatică şi, paradoxal, atât de tonică în acelaşi timp, atât de profund reală, în sensul de circumscrisă la realitate şi atât de cuprinsă în haloul suprarealităţii.”

(text apărut pe coperta volumului ,,Sărutul femeii poem”, Editura ,,Semne”, București, 2015))

CLARA MĂRGINEANU:

Prin coaste mi se vedea inima

Sângele își caută inima prin tot ce doare și acuză
Sufletul, zmeu de hârtie pe cerul lumii,
Inima – busolă, rana – călăuză,

Sânt aproape întreagă după agonie,
Nici moartea nu face chiar ce vrea ea
Din șansă în transă, zâmbetul spune o întreagă poveste
În umbra de alb m-aș putea îneca,
Oricum, atunci, așa mi se părea.

Atunci când mi s-a răsucit viața, când puls nu aveam,
Mi-a spus Castelana: ,,Ai ars karma întregului neam!”

Printre coaste mi se vedea inima,
Picături încete, în perfuzie, îmi injectau vară
Într-un vis fără cer auzeam: ,,de ce mă urăsc?”
,,Ești tot ceeea ce ei vor să pară”, hohotea Avva, adânc, a implorare

Și mi s-a părut că sânt datoare cu o moarte tuturor
Striga ascuțit, ultima, promisa Salvare
Îmi aducea sângele care își căuta inima
Inima sleită , dar întreagă. De învingător.

 

Fereastra cu vedere la viață

Trezită din somn ca din boală,
mi se părea că mama mă ține în poală
Înflorise în cearcăn un crin, lumina mă trăgea de mână,
Dincolo de bisturiu și de chin
Vara, habar n-aveam, pe unde se duce
sânge înfometat de potir, un ochi nelumesc
Inima busolă și o singură mantră:
,,Vreau să trăiesc!”

Acum mă ridic și pășesc spre o fereastră
Cu vedere la viață, respir și miroase a mir
Tămâia și vinul intonează un cântec
Știu că e noapte, poate luni spre vineri
Întreb țărâna răsucită-n pântec
Nu e prea târziu să rămânăm tineri?

 

Doar cei care ne sânt

Oamenii care pleacă nu ne mai încap,
Ne rămân mici, precum hainele din copilărie,
Arată precum paparuda care cheamă ploi în plin potop,
Stricând rima vieții și ceea ce chiar a trebuit să fie

Oamenii care nu pleacă nici n-au nevoie de întâlniri,
Ce e deasupra le întoarce mereu clepsidra din creier
Rochii, eșarfe și parfum, de sub tranșee
Lacrima umilinței, zâmbind, mângâie viața și sap
În mica insulă de timp din amintirile noastre
Lumină și viață, cutreier…

Oamenii care pleacă nu știu că ne vor,
Nici negru tăciune, nici alb orbitor
Oamenii care ne rămân picură sânge dincolo de mască,
Și atunci, statuile încep să își vorbească.

Cei care pot sunt doar cei care ne sânt
Ne vom spune: ,,Cândva, am locuit cu tine, pe Pământ!”

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More