Unde duc ridurile ca niște rădăcini
Apărute, noaptea trecută, pe fața mea?
Si eu am, și eu am, zici
Și-mi plimbi degetul pe ridul buzelor tale
Și pe sânii tăi
Le simți? Ce să simt? Ridurile!
Le simt, mint eu, ridurile tale ar trebui să fie
Ca scrierea braille, așa că pipăi mai departe cu palma
Și citesc până-n adânc, doar sufletul tău
Dar despre riduri, nici vorbă

Domnule aer, pipăie-mă cu degetele vântului tău,
Doamnă mare, pipăie-mă cu palma valurilor tale
Și tu, femeie, cu trupul tău tot
Prevăzut cu degete de vânt și palme de apă
Netezește-mi gândurile care fac riduri,
Netezește-mi apa învolburată a minții

Sunt gânduri, zici, doar gânduri de noapte
Tu care ești făcut din gânduri
Nu poți dormi fără ele
Și nu le mai număra în zori
Fiindcă ele dispar singure, singure
Ca niște rădăcini care intră în pământ
Iar deasupra rămâi copac,
Copacule verde, copacule cu crengi de zi
Lucian Avramescu, 20 noiembrie 2016, București

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]