Copacul care sunt se usucă
Păsările care i s-au odihnit în crengi
În țările calde se pregătesc să se ducă
Miriștea înflorită de sub mine
E fără albine
Bate a iarnă și a singurătate
Prin curțile inimii, dărăpănate
Orice mișel
Se poate sui să fure stelele din el
Iată cariii toți
Cum intră în carnea copacului ca niște hoți
Și rod cu disperare
Cartilagiile cuvintelor rare
Copacule, te descânt,
Mai stai de-o zăpadă, de-o vijelie, de-un vânt
Ai încă în vine
Muguri ce vor hrăni roiurile de albine,
Ai însă seve
Să crească în jurul tău iarbă de iubire și ghebe
Copacule, ai timp să te și usuci
Lemnul tău nu-i încă bun de cruci
Știu, destui ți-ar pune foc
Numai că cenușa lor nu face scântei și nu arde deloc
Lucian Avramescu, 17 februarie 2018, București