Cum devine dom ministru, din râios, frumos!

Netezit, în urâțenia lui congenitală, pe care o credeai ireparabilă, de cremele funcției, un individ fad devine strălucitor. Asociat, în apelare, cu domn general, dom ministru, dom președinte, numele se încarcă cu energii nebănuite, obrazul tuciuriu devine blond, sau invers, după cum e moda, părul rar arată vâlvoi, iar o banalitate rostită la masa de protocol, cu invitați în majoritate subalterni, dependenți de o speranță de accesare la bucate mai bune, devine maximă și aforism. Găgăuță capătă aura inteligenței, iar puterea funcției îl face simpatic și adulat.
M-am mirat să-mi găsesc deunăzi un prieten lăudându-mi un escroc pe care-l detesta. Dacă nu era el, multe pe aici n-ar fi fost! Ce-ai zis??!!! Tipul detestat primise, politic, o funcție care-i depășea priceperile, iar imbecilitatea sa naturală rămăsese firește nevătămată. Da, dar amicul meu, băiat în apele lui teritoriale, cu simț al umorului cândva, făcuse efortul – și chiar îi ieșise – să-l reconsidere pe imbecil. Motivul? Ii ajunsese șef și, fiindcă amicul meu era singurul priceput în domeniu, îi asortase convenabil o garderobă de avantaje. Câștiga și boul de șef, care avea o competență sub el, câștiga și priceputul, neglijat până acum de ceilalți șefi, care-l invidiaseră doar și-l ținuseră la distanță. E clasica poveste cu baba cam chioară care se uită la tinerii din horă și se uită scălâmb la unul cocoșat. Cine-o mai fi și cocoșatul ăla de s-a prins în horă și nu stă acasă? Nu vezi fă, că e fiu-tu?! – o ceartă una. Ei, cocoșețel, cocoșețel, da-i stă bine, mânca-l-ar mama! Cocoșatul, pe care-l disprețuia pe merit amicul meu, fusese înfiat ca genial și providențial, iar primul care râdea la masă la niște glume serbede ale aceluia era bunul meu confrate.
Funcția face din bonți, actori de cinema, puterea individului râios, pe dinăuntru și pe dinafară, îl curăță și vindecă prin puterea alintului și lingușelii. Trist e nu că lingușitul începe să creadă, ci și lingușitorul. Mângâiat de laude, individul uită că-i limitat, iar ceea ce e și mai trist, e că ajungând într-o vasalitate de interese față de el, uită și ceilalți, care știau precis ce-i poate pielea, cunoșteau mediocritatea lighioanei promovate.
Dacă mi-e silă de ceva e ca ajungând la o masă să suport în capul ei sau în mijlocul ei, un individ în funcție de care, ca la comandă, duc și ceilalți furculița la gură. Nimeni nu vorbește cu nimeni, toți ascultînd imbecilitățile care nu se lasă mult așteptate. Se satură el, se satură toți. Decide el că vinul bun e pișoarca aia albă, toți beau pișoarcă. Răgâie el, nimeni nu se strâmbă de dezgust. Ce mațe bune are dom general! Că se petrecea așa în comunism și dictatură, mai înțeleg. Sfertodoctul nu putea fi pus la punct. Dar în democrație, parcă am dobândit și dreptul de a așeza valorile la locul lor și cretinii de asemenea, fără posibilitatea de a schimba rolurile.
Cum ți s-a părut dom ministru? E popular, îmi place, stă cu noi la masă și glumește de parcă ar fi totuna cu cei din jur. Păi nu e totuna mă, fiindcă el e bou, iar tu nu erai! Dar dac-o mai ții așa devii la rându-ți! – debitez eu, scăpând din frâu un elan asasin.