Cum n-am mai scris despre un ”doctor pizdar”

Eram june ziarist și-mi propusesem să scriu despre o celebritate medicală din zonă. Doctorul era faimos și prin libertatea, cam prea frusta, a dialogului său cu pacientele. Conducea o secție de spital unde, zi și noapte, apăreau pe lume cetățeni care scoteau aici, între pereții albi, primul țipăt. Era de victorie sau de spaimă pentru ce vedeau afară? Nu știu! Doctorul, altfel jovial cu presa, m-a luat în atelierul lui de nașteri, mascându-mă sub un halat și înfășându-mi gura și nasul cu un fel de batistă care să țină microbii eventuali în mine. Am fost și unde se pregăteau să nască două femei, apucate de chinurile facerii. Ce urli, fă? – s-a răstit la o gâgâlice de femeie, mai mică decât burta ei, care se zvârcolea într-un pat. Când te-ai …t ți-a plăcut! Decontează, acum! N-o să crăpi din asta. O să crăpi nițel mai mult și gata! Nici mă-ta n-a murit!
M-am gândit că, dincolo de brutalitatea excesiv vulgară, în chinurile prin care trecea viitoarea mamă, găsită la prima naștere, era o pedagogie a învingerii emoției și o doctorie pentru psihic. Speriată de moașa cu doctorat și mustață, femeia uita de junghiuri.
Doctorul m-a chemat să continuăm interviul la el acasă. Avea un apartament de bloc cu cărți, tablouri, unele valoroase. Mi-a arătat și câteva reviste străine în care el iscălea articole pe domeniu, cu argumente proprii, izvorâte din experiența lungă. Bei un whisky? Firește că aș fi băut, mai ales că pe vremea aia era o raritate. Gazda n-a așteptat răspunsul meu și a strigat după fiică-sa, aflată în altă camera, elevă de liceu. Adu sticla aia de whisky din cămară. Repede! Fata nu mai venea. A apărut într-un târziu, spunându-i lui tătâne-său că nu o găsește. A plecat furios doctorul și a venit cu sticla. Dacă era o p…, o găseai imediat! Am rămas năuc. Cam mult! Era fiica lui, o adolescentă. Am aflat mai apoi că fata, crescută doar de el, mama sa dispărând de lângă soclul celebrității medicale a soțului, era cam de capul ei și scăpase prin bălării. Crescuse ca o lăptucă în grădină, ca iarba, fără mângâiere și educație. Așa că nu era de mirare să …
Domnule doctor, am încercat eu timid, cum de v-ați orientat spre ginecologie? Sunteți un vestit doctor ginecolog! Auzi, ziaristule, despre mine să nu scrii că-s doctor ginecolog! Eu sunt doctor pizdar! Așa ne numim noi ăștia care… și a înșirat detalii inavuabile din nobila lui specializare. Eu, zic, nu pot să scriu așa! Mă dă afară redactorul șef! Da pe el cine l-a adus pe lume, barza? – și a mai turnat un pahar. Am băgat amândoi aer în acea sticlă. Apoi am plecat. Doctorul a murit de mult, iar eu n-am cutezat niciodată să scriu reportajul respectiv.
Mi-am amintit de el aflând, azi, că un politician care înțeleg că-i doctor, ajuns parlamentar, a dat drumul, de la tribuna aleșilor neamului, la vorbe și gesturi care nu cadrează cu altitudinea morală a colegilor din sală. Cum o fi roșit, mă gândesc, educația aleasă a domnului Băsescu și cum s-o fi dilatat jena pitită în ființa altor domni parlamentari? Păcat! Păcat de ce? Păcat de multe.