Scriitorul Dumitru Velea realizează, între coperți de carte, cea mai serioasă revistă de cultură a acestor ani, în condițiile în care Uniunea Scriitorilor naște sporadic câte un șoricel anemic în amintirea revistelor de pe vremuri. Am pe masă revista care se cheamă ”Banchetul” și apare nu la Paris sau București, ci la Petroșani, sub protecția Fundației ”I.D.Sârbu”. Îl știu pe Velea din studenția noastră comună, cea în care eu mă făceam inginer de parcuri și zăvoaie, iar el cocheta cu Kant și se îndrăgostea pe peronul gării din Drăgășani. Revista-carte care mi-a venit prin poștă, la Sângeru, adună în ea numerele 4,5 și 6 (aprilie, mai, iunie, 2016) și condensează tot ce nu mai are piața revistelor de cultură din România. Ce au acelea? Nimic iar dacă au nu se prea văd. Înghesuirea a trei numere într-unul indică  sărăcia de fonduri pe care redactorul șef Dumitru Velea o pitește prin consistența cărturărească. O să-l întreb dacă nu-și dă și banii din puțina lui pensie pentru a o tipări fiindcă nu văd o mare înghesuială de sponsori pentru așa ceva în zilele noastre.

Am răsfoit-0. M-am găsit și pe mine cu un grupaj  de poezii. Am găsit scriitori prieteni de care nu mai știam nimic. Voi scrie în amănunt despre acest demers unic într-o Românie eșuată pe o insula pustie, unde limba română este femeia de serviciu, obligată să răspundă monosilabic, la comenzi, fiindcă în rest nimeni n-o întreabă de sănătate. Și, pentru a nu mă despărți sec de ”Banchetul” lui Velea, poreclit Platon, copiez un fragment care stă sub degetul meu care a rămas între foi, eu stând o vreme pe gânduri. E dintr-un studiu al lui Mihai Barbu despre poeți, scriitori români, filosofia scrisului. Citez:

 ”Tudor Arghezi vorbește unui public larg și, ca orice mare poet, știe cum să trateze realul, subiectul și cititorii. ”Cum se face o poezie de dragoste?” s-a întrebat poetul și, până ce asistența să se desmeticească, a și oferit, pe tavă, un exemplu concret luat direct din viața cotidiană: ”Iei un pom. Iei și un vânt și i-l pui între ramuri. Iei apoi o lună plină și o pui pe cer. Cerul să fie, de preferință, senin. Iei o bancă și o așezi sub pom. Pe bancă pui doi îndrăgostiți.

        El: Te iubesc.

        Ea: Mi se pare că o să plouă…””

     Tot aici e și un splendid pasaj cu o convorbire între Eminesu și Caragiale, cel de al doilea încercând și reușind să-l înfurie pe poet. ”Bine, omule, îi zicea câteodată Eminescu, dar mai deunăzi erai de altă părere!” ”Știi că ai haz, îi zicea Caragiale. Cum am putea să discutăm, dacă am fi amândoi de aceeași părere?”

    Chiar, cum ne-am mai neînțelege dacă n-am băga și nițel piper și ardei iute în dialog? – zic eu, băgându-mă nechemat în conversație. (Lucian Avramescu)