Cum să împarți două paie la trei măgari?

Blazonul se menține greu. Sărăcia cea mai lucie își pune zbenghi în frunte, iar chelul, pălărie de mărgăritar de sub care să-i răsară cele trei floace supraviețuitoare de la ceafă. După ce a însămânțat un guvern care abia dacă încape, cu șoferi, secretare, secretari de stat și consilieri, pe tarlaua de birouri a unui hectar, Ponta ne calmează spunând că va rări niște secretari de stat, cu totul vreo cinci din, probabil, cinci sute. Am avut un coleg care, ajuns șef peste ziarul cu cel mai mare tiraj din Românica, își angajase 26 de secretare. Ce dracu faci cu toate? – l-am întrebat. M-a privit superior. Adică, ce știi tu! Când îți dă mâna, să zicem că îți poți îngădui orice năstrușnicie. Dar când tranșezi în o sută de porții un singur bob de orez și din fiecare porție trebuie să saturi trei inși, ce te faci?
La Cotroceni lâncezește un guvern cât o pășune. De la Funeriu în jos și în sus, zootehnia politică a palatului a devenit abundentă, absorbind parveniți fără scaun, orgolii mutilate de alegeri, hrăpăreți și trăgători de sfori. Armata ministerială de la Cotroceni în mod normal, mai ales după ce a fost semnată stupizenia acelui pact de coabitare, n-ar trebui să existe. Ea s-ar cuveni să plece la vatră fiindcă – nu? – războiul s-a isprăvit. Băsescu își sporește mereu turma (cineva îmi spune că de curând a mai fost angajată o pilă a unei doamne cu trecere la împărat, pe post de nu știu ce), hrănește bugetar o oaste fără țintă militară, destrăbălează un portofel gol. Sau vrea să dea o lovitură de stat (alo, Monica Macovei, anunță Bruxellesul!) și își ține rezerviștii cu arma la picior? Într-o emisiune a Danei Grecu spuneam că arendașul din Deal cheltuie enorm (din banii noștri!) pentru o ciorbă de potroace, ciorbă care poate fi brevetată în cartea recordurilor ca prima din univers ca scumpete. Dacă suspendatului îi vine, și-i vine des, de-o ciorbă acră la Cireșica, se suie în elicopter, pleacă deodată cu el spre Neptun o oaste prezidențială de sepepiști, transmisioniști, setesiști, degustători și alții. Un președinte, când pleacă undeva, nu doar să se dea cu sania, ci, probabil și atunci când merge să facă pipi, umblă cu oastea după el și cheltuie kerosen. N-ar trebui ca la Cotroceni să se rezume patriotic bugetul la acoperirea salariului prezidențial, al unei secretare care să-i traducă textele străinești și ale celor doi băieți de la poartă care să stea de veghe lângă drapel, cu uniformele lustruite? Gata. Când e convocat CSAT-ul, fiindcă au fost prinși doi spioni vietnamezi care mascau dinamită în turta dulce și urmau să arunce în aer turla căpiței de fân din Muzeul Satului, se poate da un comunicat simplu și ăia vin negreșit. Purtător de cuvânt? Băsescu nu folosește așa ceva. Ca atare de ce am plăti unul? În raportul către națiune rostit de Ponta, inițiativă pentru care îl laud, am înțeles între altele că bugetul e cam beteag iar vistieria a fost preluată nu doar goală, ci și cu imense datorii. În sat la mine se vorbește ironic amar despre cum să împarți două paie la trei măgari. Pe criza asta de furaje, întrebarea capătă dimensiuni dramatice. Cine se încumetă și cine poate să ceară rărirea fermei neproductive din Deal?