Curajul de a plânge sau de ce nu știu să scriu proză
Eram foarte tânăr, elev în anul doi de liceu, a spus personajul meu foarte tânăr, atât de tânăr că puteam fi chiar eu. Îi voi spune El, cu intenția de a scrie o proză. Prozele nu-mi ies decât dacă sunt povestite, au o poveste adică în care încap evenimente, desfășurări de intrigi, ispite. Gata cu versurile, am zis, și m-am apucat de scris.
El era subțire,timid și la gramaje ușor, stătea la internat într-un vechi dormitor, cu alții treizeci, iar la școală învăța binișor. De la București, în liceul lor venise prin transfer, o fată care degaja un anume mister. În plus, venind din Capitală, făcea pe coridoarele liceului, între băieți, o anume răscoală. O cheama Ea și a devenit, prin nu știu ce întâmplare, prietena mea. Firește, era mai pricepută în a cocheta și dădea un anume înțeles genunchiului pe care îl dezvelea, când mă vedea. Am decis ca duminică, fiind liberi de la internat, să ne suim pe Sticloval, un deal de nisip curat, pe o parte surpat, de unde se făcea sticlă la Scăieni, nu departe de Văleni. Deasupra se întindeau lin, păduri de mesteceni și pin. Pentru a nu fi singuri în pustietate, am luat și o pereche de prieteni, mai mari nițel ca stat, din același internat. Îl voi numi El II pe el, iar pe prietena lui, fină ca un fir de pătrunjel, o s-o numesc Ea II, nu altfel.
Era o după amiază cu soare deplin, cerul nu arăta al grindinei spin, cântau cocoșii în sălbăticie, iar drumul tot era pavat cu îndestulătoare poezie. Acolo, deasupra orașului, peste gârla Teleajenului mare, ne-am ales câte o cărare și ne-am retras la o distanță rezonabilă, spre a dezbate teme legate de sărut fiecare, cu priceperi care erau în formare. Doi adolescenți erau El și Ea, adică eu cumva, cum ar veni în culisele prozei mele desperecheate, cu ghetele ei modern și blând alăturate. El II și Ea II se găseau mai încolo. El II, bun prieten, cel mai mare bătăuș din școală, ne era și un fel de pază corporală. Dacă, cine știe, ne va ataca vreo stihie?!
Ziua curgea domol ca un foc sub un bol, în care ai pus emoție, nu nămol. Cred că am vorbit despre mesteceni și despre iubire, despre stelele care stau noaptea pe cer în pijamaua lor de raze, subțire. El și Ea s-au contopit într-un sărut care putea fi tradus ca un început. Cred că Ea știa mai mult decât El, despre dragoste, despre contopire, despre nemărginire. Era o zi ca o carte frumoasă, fără suspine, cum a zis El, către Ea, traducând pagini încă veline.
Apoi El, adică eu, mă scuzați, deprins cu pădurea și copacii ei apropiați, ca niște frați, am auzit ceva, ca un vreasc rupt sub un pas de urs, de lup furișat sau de altceva. Am așezat discret, degetul pe buzele prietenei mele, spunându-i să vorbim mai încet, cu toate că săruturile noastre, oricâte erau, nu se auzeau. Am ascultat ca un vânător, animalul care venea discret și învăluitor. Am suit doi pași din acel luminiș și am văzut oastea care ne înconjura pe furiș. Erau bărbați, mulți, nenumărați, păreau din gheene ieșiți nespălați, iar descoperindu-i, rânjetul lor a devenit hohot, ca al hienelor cor. Veneau ca o armată în cerc, tot mai aproape, ca niște tulburi și agresive ape. El II era puternic, dar cu o așa hoardă să lupți nu se poate. Ne-am prins de mâini, noi cei patru adolescenți copii, care încercaserăm bucuria naturii și un fel special de a ne găsi. Sărutul nostru fusese pândit, de lumea unor bărbi nerase, de un popor de sex hămesit. Fetele tremurau, ținându-ne de mâini rugătoare, iar ei se apropiau cu zeci de nespălate picioare. Ne retrăgeam de-a-ndăratelea. El și El II păreau soldații unui ultim război. Aveam de apărat, nu numai trupul fetelor noastre, ci viața, neîntinarea, cerul frumos al lumii cu acoperișuri albastre. Nu credeam, nu credeam atunci, că lupii din păduri sunt bipezii din haznale și spelunci. Că fiara cea mai urâtă, e cea cu blană descusută.
În spate era nesfârșitul perete al dealului Sticloval, prăpastie și moarte, ultimul sărutului val. Când ei, cu chiot, bestial s-au repezit, noi toți patru de mâini legați am sărit. Unde? În prăpastia care, ne rămăsese ultima scăpare. Nu uit acea lunecare, am ajuns jos desperecheați fiecare. Chipurile ne erau zgâriate, iar mărăcinii umpluseră de sânge, nu doar trupul, ci sufletul nostru care învăța, în premieră, verbul a plânge.