Am scris acest mesaj acum o luna si jumatate. Am avut inima prea stransa ca sa-l pun pe blog. Omul despre care scriam traia o mare suferinta. Acum regret ca n-am postat mesajul. Regret tare! SIMT, insa, in sufletul meu, ca STIA CAT DE MULT IL PRETUIESC!

MESERIASUL
Sunt cativa oameni a caror prezenta am cautat-o mereu, ca ziarist. Arta lor de a scrie si a rosti m-a facut atenta si dornica sa fiu mai buna. Unii mi-au intins o mana si au fost de fata la incercarile mele intr-ale meseriei. La altii n-a fost sa fie sa ajung. Dintre toti marii carora le-am vanat aprobarea profesionala, unul s-a asezat bland in sufletul meu. Maestrul Lucian Avramescu. M-a invatat, fara sa stie, cum sa pun Da-ul si Nu-ul in metafore. Mi-a aratat din ochi picioarele strambe ale celor pentru care mersul devenise o boala ireversibila. Nu mai stiau de multa vreme ce-i echilibrul. M-a invatat ca daca vreau sa rad de cineva sa incep cu mine. Si sa rad cu pofta! Sa fac lucruri simple. Sa spun ce gandesc si sa nu judec oamenii dupa vietile lor din spatele perdelelor trase! Fara sa stie. Acum, ca stie, as vrea sa-l rog sa ma lase sa-i multumesc public!
Pur si simplu: multumesc, maestre Lucian Avramescu!

PS. O doamna fost ministru spunea la un moment dat despre dl. Avramescu: „Doamne, ce ma mai intepa! Mergeam acasa si ai mei erau revoltati: nu mai citi, draga, ca e clar ca are ceva cu tine! …Nimeni nu intelegea de ce nu-l injur! N-aveam cum! Eu stiam ca Avramescu avea dreptate! ”
Despre asta este meseria de jurnalist, din pacate, pe cale de disparitie!

CALATORIE LINA PE POTECILE NEASFALTATE ALE CAII LACTEE… SI DINCOLO DE ELE, CATRE DUMNEZEU, MAESTRE LUCIAN AVRAMESCU!