Dominată de un miticism nu doar regățean, ci și moldovean, mica Românie de după 1859 era pe cale să se prăbușească. Suirea ca dublu domn a lui Cuza, care entuziasmase, n-a ținut mult. Negustorii prinși cu ocaua mică, descinderile în piețe, deghizat, ale domnitorului legendar s-au isprăvit iute și s-au dezumflat, românii dovedindu-se imuni la măreție și neînstare de un avânt sufletesc de durată. Țările care se mai arătau interesate de noi, din varii motive – am citit undeva că la o masă de tratative un ambasador latino-american a ținut cu îndârjire partea României, mai tare decât trimișii noștri, fiind instruit în acest sens de cea cu care împărțea drăgăstos căsnicia, o româncă plină de patriotism și, firește, de nuri – au optat pentru aducerea unui domn străin. Așa s-a așezat frumos în jilțul istoriei naționale, Carol I, devenit rege și apoi Ferdinand, devenit regele Reîntregirii petrecute în 1918. România, gălăgioasă ca mai multe cârduri de gâște care se înjură peste eleșteu, a intrat într-un fel de reculegere calmă și, pe alocuri, constructivă.

    Sunt eu regalist sau monarhist? Cred că sunt, dar într-un sens care ține nu de constituția națională, ci de constituția mea sufletească. Un scriitor descrie prezența statuară a regelui Carol în biserică, la slujbă,unde părea să nu clipească. Era sculptat în strană, iar nepotul ce avea să ajungă rege la rându-i, se străduia să stea demn și el, imitîndu-l. O mișcare a atras privirea nemiloasă a bătrânului care l-a certat fără semne și l-a pironit în strana de alături. Regii, comparați dintr-o astfel de postură, cu Băsescu, de pildă, dar nu-i singurul caraghios în ținuta demnității statale, par din altă lume, fără atingere cu cârdășia, miticismul șchiop, bâțâiala de iarmaroc. E, în regele pe care-l imaginez eu, un altfel de material de zidărie morală și o chimie a moleculelor care refuză maimuțăreala. Din păcate, spre maimuțăreală duce deliciul opțiunilor băștinașe când trebuie să aleagă. Coborând mult nivelul comparației, este cum ai așeza pe scenă, în fața unui stadion nu neapărat din Ferentari, două vedete – pe Oana Pellea, marea actriță și pe Gina Pistol, recomandată oamă de scenă. Firește că va fi votată fără ezitare a doua, mai aproape de gustul neregal al plebei.  Am ales ținuta statuară a unui rege care locuiește mintea mea, știind că altele-s precumpănitoare,  mult mai temeinice în consistența unei democrații. Și totuși…De ce-i doar regele, Rege? Pentru că niciodată un politician din cei pe care-i știu, unii oameni de ispravă, pe care-i respect pentru cultura lor de pildă – cazuri accidentale, fiindcă gârliciul publicității deșartă mai ales pinalți, vaghelii, piedoni, pe scena animată a interesului colectiv – nu poate fi Rege. Regele e unul și e bine că-i așa. Azi e 10 Mai, sărbătoare legiferată în calendarul nostru și merită trăită cu un gând măcar.  (Lucian Avramescu)