De ce n-a făcut Traian Băsescu pușcărie și a făcut Adrian Năstase?

Un grup simpatic de intelectuali bucureșteni, între care se găseau și doi profesori greci (musafirii lor), toți din zona biofizicii, au poposit la Muzeul Pietrei din Sângeru, iar eu le-am fost gazdă și ghid. S-a nimerit, între ploi, o zi cu generoase revărsări de raze peste pietrele din curțile muzeului, iar musafirii mei au pozat, s-au pozat și și-au stricat pozele băgându-mă și pe mine în imortalizări de grup.
La un moment dat o doamnă (toți erau în jur de 60 de ani) m-a întrebat, peste netedul și consolidatul dialog despre sculpturi, Brâncuși, despre de ce nu mai trăiesc grecii un nou secol al lui Pericles și de ce se știe atât de puțin despre civilizația pietrei la români, hodoronc-tronc, ceea ce am pus în titlu: De ce n-a făcut Traian Băsescu pușcărie și a făcut Adrian Năstase? Am rămas descumpănit nu fiindcă nu mi-aș fi pus și eu această întrebare, ci pentru că ieșea din context. Doamna predă o disciplină matematică studenților și nu părea, până în clipa aceea, interesată de rufăria, cam nespălată, a politicii. Apoi am realizat că televiziunile fuseseră pline în ziua aceea de imaginea, catalogată drept gafă de protocol, a așezării – la venirea unui mahăr european – alături, pe scaune, a doi politicieni inamici – Traian Băsescu și Adrian Năstase. Privirile toate au stat pe acest cuplu care nu s-a păruit (Năstase nici nu avea ce smulge din capul sau, mai exact, de pe capul fostului președinte Băsescu), dijmuind interesul sălii pentru ditirambele generoase ale lui Juncker. Băsescu e motorul care a accelerat mereu, până la autosufocare, pe încarcerarea lui Năstase, încât el a părut tribunalul, instanța, procurorul, jurații. Băsescu a stat agățat de jugulara lui Năstase până și-a văzut visul cu ochii. Imaginea cu cei doi dialogând acum, pe o strapontină parlamentară, era comică și tristă.
Nu știu, doamnă profesor, am zis. Ceea ce știu e că, indiferent ce rele o fi făcut Năstase, de o mie de ori mai vrednic de pușcărie e Băsescu. De ce nu a fost și, probabil nu va fi vârât la închisoare niciodată? Vă răspund împrumutând explicația unei distinse cititoare a AMPress: Băsescu are, pentru fiecare, câte o scrisoare pierdută. Toți care l-ar putea închide, fiindcă temeiuri sunt cu duiumul, se tem de ce știe despre ei, iar noi nu avem în politică și justiție și în nimic, în general, oameni care să fie fără prihană. Năstase, mai intelectual și, probabil, mai idealist, nu și-a procurat cât a fost ce a fost, scrisorici de amor sau de neamor pierdute, cu care să-și țină în zbilț adversarii.
Până nu se vor stinge aceste generații de politicieni și judecători și securiști de rit nou, împachetate teanc în buzunarul nădragilor lui Băsescu, nașul flotei, al trenurilor, al interlopilor și al altor nenorociri naționale, nu va fi întemnițat, cu toate datele care-l trimit acolo. Iar când se vor stinge ei, va fi stins și inculpatul. Așa că va face pârnaie postmortem.
Ne-am întors la pietre, mai calde, mai umane, iar eu mi-am permis să depăn amintiri despre Erechtheion și teatrul antic din Peloponnese, eternul Epidauros, unde dacă scapi efigia de argint a unei monede pe scena de lespezi, o auzi din ultimul rând fără microfoane și amplificări electronice.