M-a sunat, la Sângeru, insistent, prietenul Costin Diaconescu, ziarist vechi, de radio, și proprietar acum al unei edituri. Azi, după ce am scris câteva ore la cartea pe care trebuie s-o dau gata în 15 martie, am stat în grădină și în curte, printre pietrele pe care le tot adun din sate. Am mai achiziționat o piesă grea, din satul Mireș și n-am cum s-o aduc. Apoi ploaia, venită cu un fel de grindină măruntă, pe care bunica o poreclea ”măzăriche”, m-a grăbit să intru în casă. Telefonul fusese încercat de persoane cunoscute și necunoscute. Am început cu Costin. Eram pe-afară, zic. Arde ceva că m-ai sunat de trei ori?! Arde că am vrea să te propunem președinte al Clubului Român de Presă. M-a apucat râsul. Ce  v-a venit și ce ți-a venit? Ție, mai ales, care mă știi! Mai există CRP-ul? Există și ne trebuie ”un om cu suprafață”.  Să ce? Să patinați pe el? Să se bată pentru presă? Nu, băiatule, i-am zis. Am fost, câțiva ani, vicepreședinte al Clubului Român de Presă. Era o vreme când mai exista o brumă de solidaritate de breaslă în tagma asta din ce în ce mai dezlânată. Apoi, ziariștii se apără azi singuri. Unii dau cu picioarele. Pe clanuri, pe grupuri, pe secte. Eu sunt un lup singuratic. Am de apărat niște rigori ale mele. De politicieni, de hahalerele care conduc tot în țara asta, chiar și de mine am de apărat niște rigori. Nu te răzgândești? Niciodată la acest capitol. În aceste decenii de elan furios încât dăm cu capul de tavan și venim îndărăt cu dovleacul mustind prin crăpături, am refuzat orice funcție publică. Au fost unele mari și tentante. Am răspuns mereu ca și acum – NU. Dar, zice Costin, asta-i o chestie a noastră, neremunerată, tu ești perceput ca independent, trebuie să vorbești din când în când în numele nedreptăților care  fărâmă presa. Presa, zic eu, se fărâmă singură. În afară de asta, convingerea mea este că nu mai există, în România de azi, presă. Există rari luptători individuali. Unii devin peste noapte dezamăgiri, coca din ei dând peste toartele metalului aparent. Apoi presa scrisă a fost sufocată de televiziuni care n-au mamă, n-au tată. Au produs un fel de ziarist colectiv, lighioană cu multe capete, cele mai multe împrumutate de la viețuitoare ale peșterilor, cu venin.

    L-am dezamăgit pe prietenul meu. Discuția, spre coadă, s-a rarefiat, nu fiindcă ar fi ajuns sus, ci pentru că s-a diluat în nimic. Îmi amintesc povestea cu condamnatul la înec, băgat în sac. De ce te-au închis acolo? – întreabă unul care trecea prin preajmă și-l aude pe ăla urlând că nu vrea să fie primar. Vor să mă facă primar și eu nu voi! Vreau eu, a zis celălalt, eliberând prizonierul și intrând în locu-i. Firește că, pedepsitorii, revenind, au luat sacul și l-au aruncat în fundul lacului. Nu, Costin, ”nu vreau să fiu primar!” Fă-te, tu!

P.S.

Citesc un editorial umoristic în ziarul Prahova, semnat de Nicoleta Dumitrescu. Știrea conținută nu e glumă: consilierii au decis să-l facă pe Nenea Iancu, ”Cetățean de anoare” al Ploieștilor. Caragiale le-a făcut onoarea găzarilor de a se considera de-al lor. Ploieștenii, prin aleșii locali, îl fac ” de onoare” abia în acest februarie 2016, în ședința care va urma. Ce le-a venit? Eu sunt, mărturisesc jenat în împrejurarea dată, cetățean de onoare al municipiului Ploiești de vreo zece ani cred. Ca și nea Mircea Ionescu Quintus, ca fotbalistul Dridea și de curând răposatul actor Eusebiu Ștefănescu. Dar să vină Caragiale între noi, prin vot secret, că poate unii se opun? E cam mult. Propun domnilor consilieri să-l numească altfel, să-i caute altă diplomă și patalama, să-l întrebe pe Iohannis, eventual,  că a început și ăsta, ca Băsescu și Emil Constantinescu, să dea ordine de cavaleri, ce titlu să-i atribuie Nemuritorului. Cetățeanul Caragiale, fie și de onoare, parcă nu cadrează cu pălăria lui de bronz.