
De ce suntem mereu în război cu noi înșine, domnilor gânditori?
Citesc, încântat de inteligențele care mă depășesc, comentariile la articolul meu scris în zori. Texte deștepte, nuanțe care-mi scăpaseră. Mă bucur, rămânând trist. Ceva nu merge în România, țara mea pe care o iubesc și de care nu m-am despărțit niciodată. Mi-am pus speranțe care au fost iute anulate. Am trăit – și credeam că așa voi isprăvi – în vechiul regim bolșevic, oarecum resemnat, încercând să-mi cresc copiii, muncind, cum muncesc și azi. Aziul, pe care l-am trăit în 89, învelit în staniolul speranțelor, se arată, cu fiecare nouă guvernare, cu fiecare nouă schimbare de președinți, încărcat de elanuri care se storcesc, se dezumflă, cad. Idealist găsindu-mă, cu toate că nu e bine, am sperat mereu și m-am autoomorât continuu, subțiind, prin tăiere, lista mea de vise.
De ce-i așa? E doar la noi sau pretutideni? Au și americanii băseștii lor, ilieștii lor, iohanniștii lor promițători și abulici? Au și ei milițieni foști care vor să devină și vor deveni variante de dictatori? De ce ni se strâmbă norocul la intrarea prin porțile belșugului și demnității?
Comentariile, pe conturile mele de Facebook, citite acum, mi-au arătat minți de excepție (poate că sub niște texte sunt personalități care, la dezmățul verbal de pe internet, se pitesc sub anonimate care-i scutesc de mizerii) și mă întreb de ce îmbrâncim acești oameni inteligenți spre interogații tangente cu nefericirea și enervarea? De ce n-ar zburda în bucuria de a medita despre lumina de a trăi liberi, împreună, într-o țară care-și crește frumos copiii?
Sunt obișnuit ca, pe lângă prietenii care gasesc utilă și inspirată munca mea, să primesc lături în ochi, înjurături pe care nu cred că le merit. Știu însă că suindu-te pe scenă, chiar și a scrisului, poți primi aplauze sau huiduieli. Trebuie să fii pregătit pentru ambele. Azi am citit comentarii care-mi arată că interogațiile sunt mult mai adânci și mai dureroase în sămânța vie și puternică a nefericitului meu neam. Azi am citit că ne punem întrebări, că nu toți votăm la nervi și în replică. Azi am citit că multora, dincolo de ghiolbăneala abundentă, le pasă. Și s-a întâmplat să mă bucur în tristețe. Dar poate că nu-i tristețe și doar ni (mi) se pare. An luminos, cu meditații despre demnitate, domnilor gânditori!