Deschid cartea la întâmplare

lucian avramescu buna seara iubito 7b459fd3ed8b47 1

Citesc, obicei de care încerc să nu mă dezbar, un volumaș al poetului francez Rene Char, dintr-o colecție care se tipărea pe vremuri, ”Cele mai frumoase poezii” – Editura Tineretului. Toți marii poeți ai lumii încăpeau acolo, moderni, suprarealiști, în flagrant conflict de viziune cu ”realismul socialist”. Și totuși, apăreau. Cartea stătea în biblioteca mea din Sângeru între Novalis (cât l-am iubit în studenția mea!) și Paul Eluard. Rămân agățat de un vers-cugetare: ”Omul a fost, cu siguranță, dorința cea mai nebună a beznelor; de aceea suntem întunecați, invidioși și nebuni sub puternicul soare”. Născuți, carevasăzică, din junghiul lăuntric al beznelor, din dorința lor de a fi cu orice chip, de a se întrupa. Și bezna s-a făcut om, luându-i chipul și asemănarea. Bezna e un fel de superlativ al întunericului.
Deschid cartea la întâmplare. Iată alt vers care-l omoară pe primul. Sau îl confirmă și întregește? ”Dragostea mea, nu are nici-o importanță că m-am născut: tu te ivești acolo unde eu dispar”.
Las volumul. Un estetician german dădea sfatul să nu citești niciodată mai mult de șapte – opt poezii la o lectură, dintr-un poet, pentru a nu-l ucide. Poezia e un medicament tare. Densitatea poeziei e alta decât a prozei în care te adâncești ore în șir și n-ai mai ieși de acolo. Îmi amintesc, copil fiind, când mă striga bunica, pe ton din ce în ce mai disperat că se răcește mâncarea, și eu o rugam, fără să-mi ridic ochii din carte, să mă mai lase nițel, ”un piculeț” și așa mă prindea prânzul ăl mare și seara, flămând fără a băga de seamă.
Ce-o mai fi prin lume, pe afară, prin Bucureștii politicii? Nu știu, dar nici nu mă dau în vânt să aflu. (Lucian Avramescu)

Parteneri