Doar o nenorocire ne întoarce sufletul spre Patrie

 

Dialog așezat sub bolta conacului Bellu din Urlați. Doamna Georgeta Filitti, istoric, cu vaste biblioteci în minte și un raft serios de cărți scrise de domnia sa, a conferențiat despre primele luni ale Războiului Întâi, cel început într-o totală brambureală de români și isprăvit, cu mari pierderi umane, mai ales, dar cu izbânda nesperată a Reîntregirii. Istoricul ne-a vorbit despre haosul care a cuprins Bucureștii la intrarea trupelor germane, austriece, ungurești într-o capitală abandonată fără lupte, despre neînțelegerile generalilor noștri care, unul afișase în tot orașul obligația cetățenilor de a primi cotropitorul cu ușile deschise larg, iar altul, cu care nu avusese ideea să se pună de acord, dădea ordin ca afișele lipite pe clădiri să fie rupte. Atunci, cu o jumătate din populație refugiată în Moldova, se petrecea și transferul Tezaurului Național la Moscova, în grija ”fraților” ruși care, de câte ori au fost la noi – de 12 ori până atunci – au uitat să mai plece, iar când au plecat, n-au plecat cu mâna goală. Cu tezaurul au pornit spre Moscova și mici tezaure de familie, populația având dreptul să înghesuie în vagoanele cu direcția Răsărit, bunuri pe care le considera de preț. Unii au pus alături de saci cu haine, casete cu bijuterii sau tablouri și putini cu murături, în speranța că războiul se încheie iute, iar murăturile vor fi returnate tocmai bune de consumat. Mă rog, am felicitat-o pe doamna Filitti, invitată din nou la Urlați de inimoasa șefă a grupului de muzee din zonă, aparținătoare de instituția de stat prahoveană, Gabi Nicolau, o femeie care surprinde mereu prin ambiția de a înviora viața stinsă a muzeelor.
Rămânând de vorbă, după conferință, la un fursec oferit de gazdă, am tot descusut-o pe cărturăreasa doamnă, în chestiuni diverse. Așa am ajuns, de la Primul Război Mondial, la Eugen Ionescu, pe care l-a cunoscut bine prin soțul ei, bun prieten al marelui dramaturg, iar de la părintele absurdului în dramaturgie a fost un pas până la evocarea lui Emil Cioran. Cel mai mare eseist al Franței a primit ursuz și circumspect familia de români, chiar dacă era însoțită de prietenul lui Ionescu (o). Toți veniții din țară erau bănuiți de a fi securiști, iar Cioran, cel care era supărat pe poporul lui pentru că – asta am citit-o eu, cândva – n-a fost în stare niciodată de un război de cucerire, apărându-se la infinit, credea că îl vizitează doar ”grade cu misie”. Autorul formidabilelor eseuri ”Lacrimi și sfinți”, carte publicată din câte-mi aduc aminte în țară, și-a dat drumul la vorbă într-un târziu, la o plimbare pe Champs-Élysées.
Cioran povestea cum a decis să renunțe să mai știe limba română. Se pregătea să scrie în franceză și avea convingerea că n-o stăpânește îndeajuns. Piedica era limba română care trebuia ștearsă din mintea gânditorului. Așa a ajuns nu numai cel mai faimos scriitor de eseuri din Franța, ci și cel mai bun profesor pentru francezi în chestiuni de limbă a lor. Și totuși, cum de v-ați întors, l-a întrebat madam Filitti, cu dulcea curiozitate răsfățată a doamnelor, care nu pot fi refuzate orice ar cere, la limba română? Și atunci Cioran a povestit ceva formidabil. Avusese loc cutremurul devastator din 4 martie 1977. Scriitorul a auzit imediat, nu știu pe ce căi, despre dezastrul din București, despre prietenii care puteau fi morți, despre catastrofa care se abătuse peste România. S-a descoperit vorbind românește noaptea, după ce ani de zile se străduise să șteargă din el orice reziduu de limba română. Tragedia patriei lui îl adusese îndărăt, în bătătura cu țărână și nuci a limbii în care s-a născut, undeva în zona Mărginimii Sibiului.
Mi-am amintit mărturisirea unui alt mare român, Mircea Eliade. El dădea detaliul , într-un interviu, că scrie, vorbește în alte limbi, dar visează ÎNTOTDEAUNA în limba română. Cioran și-a învins cea mai puternică restricție, la care singur se obligase, când Patria lui murea sub dărâmături. Cutremurul demolase și o barieră tristă din sufletul său.
România s-a împrăștiat azi în patru zări și continuă se se risipească, în cel mai amețitor exod petrecut vreodată. Destui și-au impus restricția de a uita unde s-au născut. Pe unii, ceea ce se petrece la noi, îi umple de silă. Să fie nevoie de o tragedie mare pentru a-și reaminti pridvorul casei părintești? Tragedia se petrece. Nu e vorba de cutremur sau război, ci de o neputință de a intra în lumea bună a lumii, de a dezgropa puterile ființei naționale, de a ne trezi din mâzga în care ne târâm și-n care suntem târâți. Aș visa ca românii, din ce în ce mai mulți plecați din țara lor, să ia aminte la tragedia care se petrece acum, nu la cele care – Doamne ferește! – pot veni. Amintiți-vă, rogu-vă, limba română, ca pe un strigăt de alarmă și deznădejde! Colonizată nu de alții, ci de noi înșine, prin tot ce avem mai banditesc și mai imoral acasă, riscăm să ne ducem. De tot.