Dumnezeu dă de băut

poza roman lucian 1

De Crăciun şi Paşti, ambele purtând, ca un vânt ceresc, reperele fundamentale din viaţa pământeană scurtă a lui Iisus Hristos, născut alaltăieri, pe 25 decembrie, cum au convenit popii din ambele creştinătăţi, în única lor împăcare, şi omorât cu batjocura şi cuiele pe cruce, 33 de ani mai încolo, adică în primăvară, românul petrece. Eminescu, Iisus al poeziei noastre, din zonele cu munţi şi lacuri, a avut o viaţă pământeană, în totul creatoare, la fel de scurtă. Şi Iisus din cer şi cel de pe pământul poeziei cu lauri şi luceferi de ziuă, suportă cazna de a fi daţi afară, unul din cartea de religie, celălalt din cartea cu sfinţi a literaturii. Primul, cel reîntors în cer, prin pierderea cu totul a smereniei. Celălalt, autorul Luceafărului, dat afară din cărţi fără mari împotriviri de la dascălii cancelariilor şcolare.

Am discutat, de Crăciun, cu prieteni, neamuri şi chiar cu un arhiereu, toţi mahmuri şi reclamând junghiuri după masa îmbelşugată din seara de Ajun când ar fi trebuit să fie ultima zi de postire şi rugăciune în abstinenţă. Aş! Naşterea din iesle, presupusă, este serbată cu sarmale şi vin din belşug cu o zi mai devreme. În post. Am fost la frati-meu, la Buzău, îmi spune şoferul simpatic, de altfel, care mă aducea la miezul nopţii ieri, de la o sindrofie care încununa lansarea de succes a cărţii unui literat amic. Am fost toate neamurile, continuă şoferul, frisonat plăcut de o amintire care nu se stinsese, iar mâncare şi băutură am adus toţi. Eu am venit cu cârnaţi vânătoreşti, am un nepot care e tare cu vinurile, soră-mea e nebătută în sarmale. Am chefuit până la ziuă, că de-aia a venit Crăciunul, să ne adunăm toţi la masă. Ajunul, îl corectez eu. Aţi chefuit în Ajun. Noi îl ţinem mai devreme, mâncăm, că asta cu postul nu se lipeşte de noi, iar Crăciunul – râde el – e pentru reparaţii cu zeamă de varză şi acrituri. Aşa facem mereu!

Un arhiereu, plămădit spiritual din lectura îndârjită a multor biblioteci bisericeşti a avut, îmi spune, oaspeţi din lumea cu odăjdii, iar sfinţiile lor nu s-au sfiit să îmbuce de dulce şi să bage aer în ulcelele cu vin, îndestularea încăpătoarelor lor burţi şi măruntaie făcându-se tot mai devreme. Domnul a dat, Domnul fie binecuvântat!
Nici de Paşti nu-i altfel. Cei mai mulţi ne aţinem cu lumânarea neaprinsă în mână să iasă mai iute în pridvor slujbaşul lăcaşului cu icoane şi catapeteasmă aurită, furăm lumina, răspundem în grabă “Adevărat a Înviat!” şi fuga acasă unde mesele se îndoaie sub greutatea preparatelor la care au asudat nevestele, bucătăresele închiriate anume şi familia cu totul. Atât Crăciunul, cu naşterea în paie a Pruncului ceresc, luminat de magi, cât şi Învierea se asociază apăsat cu frumuseţea petrecerii. Partea spirituală se dizolvă în uitare dimpreună cu smerenia. Bancurile duelează aventuros peste piftii, în timp ce Maica Domnului e încă în sforţările naşterii.

Dacă Dumnezeu-Fiul s-ar naşte lunar, dimpreună cu ziua de leafă sau cu chenzina, Crăciunul ar fi bine slujit de mireni şi popi, uniţi de trebuinţele burţii şi nevoia bine argumentată de petrecere, că doar – ce dracu, Doamne iartă-mă – o viaţă avem. Şi răstignirea se poate petrece mai des, că Fiul Omului învie şi cine mai are vreme să ţină seama de cazne şi bătut piroane pe cruce?  Bucuraţi-vă şi ospătaţi-vă că doar trupul meu îl mâncaţi! El a zis aşa. Ce, Iisus a pus restricţii de zile!

Parteneri