Iarna si, mai ales sfârșitul de săptămână, mă poartă cu gândul acolo de unde nu am plecat niciodată -în satul meu, la familia mea.

Mă voi referi la sigurii bunici pe care i-am cunoscut,cei din partea mamei (,,bâtu,, Tudorache și ,,bâta,, Dumitra).

Bunica, femeie ageră, sprintenă și pricepută, venea la noi, la fata ei cea mare (mama) in fiecare duminică după amiază de iarnă. Avea o scurteică cu blană de vulpe roșcată, iar în buzunarul pieptarului ținea, pentru noi, nepoatele, câte o nucă și o ,,cută,, (cub) de zahar. Am rămas, totuși, convinsă că ținea mai mult la cei patru verișori care trăiau cu ea în casă.

Pe bunicul l-am cunoscut când era paralizat si vorbea foarte greu, aproape neinteligibil.
Am aflat ca asta i se trăgea dintr-o altercație, la arie, la treierat, cu un consătean (neînțelegeri legate de pământ). Omul (nu-i dau numele, îi mai trăiesc urmașii) l-a împuns cu o furcă și i-a atins creierul. A fost dus, cu căruța, la spital la Turnu Măgurele, unde a stat câteva săptămâni, păzit, la poartă, de cățelușa lui credincioasă.

A scăpat cu viață, dar nu a mai fost om normal.
Mama mi-a spus că, la câțiva ani de la eveniment, fata, de vreo 5 ani a celui care l-a nenorocit pe ,,bâtu,, (bunicul), a murit, chiar intr-o zi de Pasti, strivită de poarta curții lor! Ce o fi fost asta, se întreba mama si mă întrebam și eu?