Acum două zile am găsit în curte un grup de vizitatori. N-au sunat, ca alții. Descoperind porțile neferecate, au intrat și umblau printre pietre și statui ca la ei acasă. Bună ziua, zic, vă pot fi de folos? Coboram din casa mea în curtea unde am adunat cele mai multe pietre cioplite de țărani din satele României. Erau vreo șase tineri, fete și băieți, și un bărbat înalt, mai spre vârsta mea, cu care vorbeau englezește. Le-am explicat lor și lui, străinului, separat, cum e cu donația mea, cum e cu tradiția cioplitorilor în piatră la români, mai puțin cunoscută, ceea ce m-a determinat la acest gest de colecționar care durează de ani și ani. Le-am arătat apoi o colecție de icoane pe lemn și expoziția de portrete caricaturale ale fratelui meu Marian. Am poposit la lucrările în bronz ale lui George Apostu, pe care – cele care-mi aparțin, adică Laponele și Cristul lăudat de Cioran și Mircea Eliade –le-am donat Muzeului dar încă nu le-am așezat în structura definitivă, alături de expoziția de grafică ”Nuduri și sfinți” a fiicei artistului, Maria Aneta Apostu, moment de vernisaj pe care-l pregătesc pentru această vară. Le-am vorbit apoi despre picturile lui Laurențiu Burlacu, cumpărate de mine și donate Muzeului, sculptor mai puțin cunoscut la noi, cu toate că trăiește în București, dar premiat în Italia. De la Michelangelo încoace, cei mai mari pictori sunt sculptorii, spun eu. Neamțul zâmbește. Vorbisem înainte despre Brâncuși de parcă mă adresam unor pietre. Fetele, subalterne probabil, s-au pozat pe Tronul Reginei Maria, copia lucrării de la Balcic. Toți, inclusiv vârstnicul, au vrut să vadă tot și au văzut, pe o căldură ucigașă afară, dar cu oaze de răcoare în sălile cu ziduri de piatră. Au plecat fără să-mi spună, așa cum se face, mulțumim sau, mă rog, o politeță gen te-n freză. Cu ce vă ocupați, dacă nu-i secret, întreb eu în poartă, din curiozitate jurnalistică? Neamțul, care-mi spusese că e de undeva din nord de Bonn și se află în România de doi ani și jumătate, mi-a arătat pe piept un T colorat nu mai știu în ce nuanță. Ce vă spune acest T? Nimic, zic. E o literă pe tricou, probabil o inițială. Ghiciți? M-am uitat și la tinerii și tinerele care aveau același T pe piept. Mă gândeam că au vreun prieten Titi, la care țin nemărginit și-și exprimă astfel prețuirea. Nu știu, zic, mă dau bătut. TELECOM, zice șeful. Da, RomTelecom, zic, cunosc! Am scris un articol care se chema cred ”Coșmarul RomTelecom”. Telefonul meu fix primea de luni de zile, prin interferență stranie, apelurile pentru primărie, aflată în dreapta, și poliție, aflată în stânga. Am reclamat, telefonic și în scris, de zeci de ori la RomTelecom. Nimic. După trei sau patru luni, obosit să răspund că nu-s eu primarul și nu dau aprobări de lemne, am scris în ziarul Prahova un articol în care semnalam barbaria. Până seara am făcut cunoștință cu mierea din glasul telefonic al tuturor directorilor zonali ai RomRelecom, iar o echipă de intervenție era suită pe stâlpul din fața casei la orele 23,00, noaptea. Da, zice neamțul, dar noi suntem TELECOM, nu ROM… Atunci, zic, am și pentru dumneavoastră o reclamație. Laptopul meu are o putere de 2 mega nu știu ce și am cerut una de 16. În scris și verbal. M-a sunat acum o jumătate de an un tip că vine și rezolvă, deci cererea e înregistrată la domnia voastră, domnule T. N-a venit. Am înțeles că e un cablu zonal care nu e din sticlă sau porțelan sau… Cine e la Prahova, întreabă unul, cu aerul că nu știm noi, de la București, toți directorașii din teritoriu? Nu știa nimeni. O jună, purtătoare de T pe bust, zice că se va interesa și-mi va da ea un semnal. Nu m-a întrebat ce telefon am. Nici n-a sunat. Era așa, un fel de salut măi nea caisă, mănânci un zahăr?.

Sunt supărat că Electrica m-a lăsat, de ieri, după o ploaie de cinci minute, fără curent, ceea ce n-ar fi prima oară. Am stat toată noaptea cu o lanternă aprinsă pe balcon și o lumânare în dormitor, la care Luciana a încercat să citească, imaginîndu-și cum făceam eu când citeam, în liceu, la lumina lămpii. Când copila a adormit,am stins-o fiindă scotea fum. Am făcut intervenții repetate la deranjamente. Am vorbit întâi cu cifra 17. Cum vă cheamă? Sunt numărul 17, mi-a răspuns un glas de femeie. N-am curent și ploaia a trecut, distinsă doamnă 17!. Echipa se apropie de casa dumneavostră, m-a liniștit ea. Echipa se uita, am înțeles, la meciul Germania- Italia, la care aș fi vrut să mă uit și eu.Erau cinci case fără curent în toată comuna. Așa am rămas 19 0re. La cinci dimineața încă nu era curent, nici la opt, nici acum două ore. Peste noapte am făcut reclamații unui robot care spunea mereu că-mi mulțumește ajutându-l ca lucrurile să meargă de la excelent în sus. De la orele 7,00, matinal, am sunat iar și am vorbit cu numărul 3, bărbat nerobotic. La 11,oo l-am sunat din nou, cătrănit. S-a rezolvat, zice. Ce? Curentul. Păi nu-i. Și m-am descărcat pe numărul 3, cu mesajul de a transmite șefilor tot ce-i spun de cele sfinte. Peste un sfert de oră a venit lumina și, la cinci minute în spatele ei, o echipă de la Electrica. Aveți, zice, curent de la 12,oo azi noapte. Măi, nene, zic eu, poate în balcon, fiindcă adie o briză! Siguranțele sunt în regulă, zic. A venit acum un sfert de oră singur sau împins din spate de dumneavostră. Mă rog!
Revin la RomTelecom, vândut înțeleg de greci, nemților, care l-au simplificat onomastic. Ce atâta ROM, de la ROMÂNIA? Noi suntem T! Electricitatea se cheamă pesemne, în varianta tricou, E. Doar eu, cu e mic, am rămas rătăcit printre literele mari care-mi stabilesc prețul pentru apa din curte, pentru curentul din hidrocentrală ajuns, cu noroc, în priză, pentru telefonul fost ROMÂNESC, eșuat în Grecia și apoi în Germania și care funcșonează cănd vor ei. Marea problemă e micul detaliu de dispreț. Dispreț pentru cetățeanul de mâna a doua care sunt, românul second hand care plătește și cu care domni de aiurea se șterg undeva, fiindcă-i prost și moale, ca o hârtie igienică. Oricum, prefixul țării lui a dispărut și se scufundă zilnic, adânc și ireversibil, ca un înecat.