Eugen Blaga dedică un poem de iubire lui Gheorghe Zamfir

 

Prietenul meu Eugen Blaga, cu însumări meritate de titluri, comprimate în triada profesor universitar doctor, mi-a trimis o carte în manuscris. Autorul strălucește, de când îl știu, prin pasiunea mistuitoare pentru aristocrația convențiilor, pentru bijuteria filigranală a unui obiect cu suflet, pentru străzile care adună în ele vechime boierească și arhitectură rară. Până și locul ales spre a-și bea, mereu cu distinsa lui doamnă, cafeaua, trebuie să răspundă unor exigențe și să se supună fineții ritualice. Așa procedează și în ultima lui carte, dedicată naistului Gheorghe Zamfir, artist din neamul privighetorii, mierlei și graurului, nu pentru că el cântă ca ele toate la un loc și mai măiastru chiar, ci și pentru că instrumentul său e pădurea, adunată în tuburi de lemn. Nu voi scrie aceste câteva rânduri, inutile lângă cartea lui Eugen Blaga, autoprefațată generos, adăugând ceva despre Gheorghe Zamfir, om care are – ca noi toți – și cusururi, dar niciodată cusurul de a nu fi un mare artist al lumii, ci punând ceva despre Eugen Blaga. El scrie o carte de dragoste pentru Zamfir, fiindcă din dragoste este, din materia, greu de găsit azi, a emoției. Emoția dă și curajul de a o supraintitula, peste numele artistului, ”Cel din urmă genial”. E un uriaș risc asumat, nu pentru că Zamfir, care construiește simfonii din naiul lui, n-ar fi unic, dar punând punct genialității, după românul care a fascinat Terra cu naiul, e al naibii de curajos. Se termină lumea cu Zamfir? Nu. O spune chiar Eugen Blaga care îl arată ca pe un demiurg care începe construcția universului, îi dă sens, o suie în armonii cerești. Eugen – dacă nu l-aș ști îndrăgostit de Neli, soața lui, până la moarte și dincolo de ea – e susceptibil de bănuiala de a fi căzut în iubirea de Zamfir. De naiul și personalitatea Gheorghe Zamfir. N-ar fi singurul. Dar e singurul care o spune astfel, construind, ca și eroul său, un poem al iubirii care merită citit.
Lucian Avramescu