Eugen Blaga: Mi-ar fi dor, dacă…

 

Mi-ar fi dor, dacă …, de o țuică fiartă îndulcită cu scorțișoară sau chimen, cînd începe să fiarbă pe sobă în ibric și ia foc și apoi trebuie să o stingi repede cu șervetul, altfel toată tăria se arde. Apoi, mi-ar fi dor de cîrnațlii de porc, cum i se spune celui din Transilvania, făcut în casă după rețeta bunicului, ușor afumat, ca să nu se amărască, apoi învelit într-un „ziar ordinar” (nu contează numele ziarului, pentru că toate par a fi la fel) se arunca pe jarul din soba încinsă. Scos cînd învelișul începe, doar, să se înroșească și lovit cu furculița ca să cadă arsura hîrtiei și apoi învelit în hreanul făcut de bunica special pentru mine, dulce, să-i taie iuțeala.

Mi-ar mai fi dor, dacă…, de un vin fiert pe flacăra sobei de lemne, vin dulce să-ți fure mințile pe nebăgate de seamă și să te ducă cu gîndul unde-ți este cel mai drag, cu arome numai de noi știute aruncate din belșug, așa cum aș mai vrea să mai beau un pahar de must dulce opăcit, rece, ținut, special pentru mine, copilul de cîndva, în pivnița casei bunicilor, cu boltă de cărămidă, în damigene îmbrăcate în trestie. Dacă…, mi-ar mai fi dor, de locantele de altădată, așa cum le-am descoperit în cărțile vechi, sau așa cum erau în perioada interbelică, sau chiar mai devreme.

Distribuie prietenilor

Mi-ar mai fi dor de felurile neaoșe de mîncare din ziua Crăciunului, de supa de lașcă, de friptura de porc făcută bine în cuptor, pe lîngă care se așezau, rumeniți, cartori fierți în coajă, apoi scoși și puși și ei în cuptor în tava unsă bine, stropiți cu boia dulce și mirodenii numai de bunica știute, pentru că erau făcute de ea în casă, de toamna, apoi așezați pe un pat subțire de unsoare de porc. Dacă…, mi-ar mai fi dor de carnea prăjită la tăierea porcului și pusă apoi în borcane mari, cu gura largă, în untură și de sărbători scoasă și topită încet-încet la foc mic, ca zeama să nu se ardă și să se scurgă cuminte din carnea plină de arome.

Mi-ar mai fi dor de cîrnațul de porc bine afumat, dar încă moale ca să-ți trosnească între dinți cînd îl rupi, după ce-l iei de pe ruda din cămară, rece și frumos mirositor, de maioșul cu ceapă măruntă, dar pe care, încă, o simți între dinți, de toba cît roata, afumată bine și legată cu ațe groase pentru a nu cădea de pe ruda așezată în cămară în fața geamului să se zvînte, apoi de sîngeretele pentru sarmale, bine uscat, mai uscat decît cel ce se mînca numai la Crăciun, sîngerete pe care doar moșul meu știa să-l facă cum trebuie. Dacă aș fi…, mi-ar mai fi dor de pomana porcului făcută atunci cînd carnea era încă caldă după tăierea porcului și mîncată în conea casei din Ardeal cu ușa deschisă, împreună cu toți ai mei, îmbrăcați toți în cojoace de oaie, cu obrajii arși de frigul de peste noaptea dinaintea tăierii porcului, cu mama, cu tata, cu moșu, cu buna, cu tanti Jeni, cu unchiul Aurel, cu Jefa, cu tanti Nica, cu Alecu, cu străbunica Ana, cu toți cei pe care i-am știut și care mi-au fost dragi, acum dispăruți.

Mi-ar mai fi dor de țuiculița rece și vinul ușor, ca să nu obosească devreme, de la prima pauză a mesei, apoi de plăcile Mariei Tănase, sau cu ceterașii din Transilvania, sau de Moscopol, cu Gică, cu lăutarii de altădată pe care-i ascultau boierii cu caftane în pivnițele cu bolțile reci de la Manuc-bey, de pe strada Franceză, sau de pe Covaci. Mi-ar mai fi tare dor de bolțile și catacombele Iașului, de pivnițile Pieței Mari din Sibiu, de hanurile din Sighișoara, de mesele copioase, pentru oameni zdraveni, munciți și sănătoși, care știau la fel de bine să bea și să-și iubească muierile, pe oamenii tari și harnici din pădurea Dumbrăvii Sibiului, ce se tolăneau pe blănurile mițoase de la Cămara Boierului, sau de la Mavroghenii bucureșteni, sau de te miri unde.

Mi-e dor și de zăpada tare, înghețată de frigul ce-ți lipea nările, de scîrțîitul ei sub bocancii groși, de căldura hainelor de lînă împletite de mama în nopțile cînd nu putea dormi, de sania ce mi se părea prea grea atunci și pe care am păstrat-o pînă nu demult, iar acum nu o mai găsesc, de derdelușul pe care ne dădeam drumul pe burtă ca să prindem viteză mare, apoi de bătaia cu bulgări de zăpadă, în care adversarii ticăloși puneau cîte-un bulgăre de cărbune ca să doară lovitura. Mi-e mai dor de colindători, de buhai, de ungurul care venea în dimineața de Crăciun să ne cînte în curte pentru cîțiva lei. Mi-e dor de Crăciunul pe care nu-l voi mai avea niciodată, apoi de sărbătorile pînă la Sfîntul Ion, cînd, din nou, mergeam toți grămadă să-l pupăm pe moșu și să-l auzim cum ne cîntă „Ioane, Ioane, țucă-mă …..”.

Mi-ar fi dor de toate, dar cel mai mult mi-e dor de viața ce va fi, de frumusețea dimineții, de miracolul nopții, de căldura căminului, de soare, de apă, de casă, de dragoste, de prieteni adevărați, de cărți, de muzică, de copii, de nepot, de ce a fost și de ce am pierdut, de ce sunt, de copilărie, de adolescență, de maturitate, de toate cîte au fost și vor fi. Mi-e dor, tare dor, de toate!