Europa strică femeile noastre frumoase, ”tipărite pe hârtie scumpă”

Într-un splendid poem în proză, ironic pe jumătate, adulator în restul rămas fără mâzgăleala ironiei, Arghezi încearcă să explice inexplicabilul. În aerul unui București otrăvit de gunoaie, produsele feminine, mai ales cele din mahalale, se prezintă la bulevard ca splendori pe care restul Europei nu le are. O frumusețe plecată de acasă cu stofa fină a obrazului, se întoarce după un timp urâtă de n-o mai recunoști, chiar dacă femeia cheltuiește o avere să se întrețină. Revenită acasă, ca un miracol venind din aerul împrospătat cu Bărăgan și curenți ozonici din Dolj, femeia își regăsește prospețimea pierdută. Ce se pitește în mizeria noastră dâmbovițeană de produce aceste preschimbări pe care nici cea mai scumpă casă de masaje și alifii nu le nimerește? ”Tipărite pe hîrtie scumpă”, scrie poetul-pamfletar, în ediții de lux, femeile noastre se ofilesc din nou când pleacă în igienica Europă.

Umblând zilele astea prin București, mai ales spre seară când canicula s-a înmuiat, mi-am amintit, împins de un resort lăuntric care refuză să se vindece, lauda argheziană a splendorilor Capitalei, găsibile și sub cârlionții negri ai unei țigănci cu bust perfect, care merge de parcă ar dansa pe clapele unui pian, și în porțelanul rar al unei femei cu vârstă incertă, cucoană mereu a frumuseții care refuză să se stingă. Aerul care vine din câmpie să fie ingredientul care catifelează un obraz și pune armonie în îmbinări? Amestecătura de rase care în încrucișări întîmplătoare a iscat, mai des decât la alții, exemplarul unic? Sunt orb pesemne, dar la New York am întâlnit o droaie de femei urâte, cu toate că e, mai abitir ca la noi, o megametropolă a încrucișărilor de rase. În Italia am găsit italience frumoase doar în cinematografie, exceptând o tânără din San Gimignano pe care am zărit-o, seara, într-o grădină, din fața căreia picioarele mele refuzau să se mai miște. În Anglia și Japonia n-am văzut, crescute din lutul sau pietrișul acelor țări, femei care să intre în memoria filmică a ochilor mei. Poate că n-am știut eu încotro să privesc.
Dacă Arghezi ar mai trăi azi, aș cuteza să mă iau la harță cu el, având, firește, certitudinea că mă va bate. Nu cu adevărurile spuse, ci cu împletirea măiastră de cuvinte, țesătură pe care, de la el încoace, n-a mai brodit-o nimeni. L-aș contrazice, sau poate prin asta l-aș confirma, spunînd că Europa nu ofilește doar feminități expresive, ci multe altele, mai adânci. Câteva milioane de români, peste jumătate din forța activă a țării, a plecat să se ofilească muncind pe brânci într-o Europă care ne strică frumusețea, dar de care avem nevoie. În glastra de acasă e secetă aspră și românii aleg, între a muri frumoși și a trăi relativ îmbelșugat, varianta a doua. Străinătatea ofilește din păcate, adesea, nu doar obrazul, ci aduce și o crispare interioară care nu vine din aer neapărat, ci din tristul sentiment – pe care unii îl neagă – de a nu fi acasă.