Despre ce-mi şoptiţi, cântări deşarte?
Ori aţi amuţit, într-adevăr?
Vechi poveşti – păienjenişuri moarte –
azi învăţ să mi le-anin în păr…
Liniştii să mă cuprindă-i cer
şi deprind tăcerea de la stele.
Cât de bine-i, hoinărind sub cer,
să veghez în nopţi Rusiei mele…
Cât de bine-i să colinzi pe lună,
toamna, printre ierburi, singur-cuc,
şi să strângi de spice-o mână bună,
ca-ntr-o traistă-n sufletul năuc.
Nu e vraci albastrul din câmpie.
Cântece, pe voi cum să v-adun?
C-un mănunchi de aur, seara, mie
îmi alungă bulgării din drum.
Şi mă bucur, nu ştiu cât anume.
Ţipă vântul ca muşcând din stei:
„Fii nepăsător cât treci prin lume
cum e toamna aurul din tei…”
(”Evgheni Evtușenko pe limba lui Ștefan Dimitriu”, un nou volum în curs de apatiție la eLiteratura)