Ferește-i, Doamne, pe români, de cutremure, oriunde s-ar găsi!

Îndreptățit gestul Guvernului de la București de a decreta o zi de doliu național în memoria concetățenilor noștri morți sub dărâmături în Italia. Cutremurul de acolo i-a sensibilizat pe cei de acasă, ceea ce se petrece mai rar. Aici e vorba de altceva, de un sfert de Românie care-și află pâinea zilnică, mai dulce, mai amară, într-o țară de care ne leagă originile latine și care trimite și-n teritoriul fostei cucerite Dacii câte ceva pentru supraviețuire. Agoniseala, multă, puțină, a pălmașilor noștri plecați, mai luminează unele zile și prin satele din jurul Carpaților. Era deci firesc, având acolo copii, frați, soț sau soție, să trăim altfel cutremurul din Peninsulă, nu ca pe cel, să zicem, din Japonia, devenit o cifră și un bilanț aproape abstract. A fost și cutremurul nostru, iar doliul național ar trebui să fie doliu adevărat, prin partea de reculegere și tristețe care revine fiecăruia.
Am pierdut acolo, 11 români. Acasă alți români au murit bătându-se, în aceste zile, cu răngile. Unul s-a făcut vinovat de a ține cu altă echipă de fotbal decăt cea îndrăgită de asasin. O femeie de 30 de ani, cu fetița de mână, a fost omorâtă azi de dimineață pe trotuar de un șofer beat criță. A spulberat-o cu mașina, iar copilul, rănit ușor, trăiește și va trăi tragedia de a-și fi simțit mâna mamei dispărând în moarte și lăsându-i o căldură pe care nimic n-o va înlocui. Pentru ei nu există doliu național. Doliul național e decretat doar la o tragedie amplă. Doliu național nu se dă nici pentru copiii care mor de cancer, din cei 5000 înregistrați și aflați sub tratament cu citostatice (când se găsesc medicamentele care nu se prea găsesc). Doliul e o stare de plâns asumat al națiunii, o tristețe legiferată. Dacă ai drapelul tricolor pe casă și nu l-ai pus în bernă, poți fi amendat și e corect să fie așa.
Mă întreb dacă, la exodul uriaș de după 89 prin care a trecut și trece România, țara cu cea mai rapidă depopulare din Europa, n-ar trebui să fim în doliu permanent? Un doliu pentru pierderea unui popor care se subțiază până la a deveni populație. Un doliu care să fie pus în stemă, cât vom mai avea simboluri de țară, un doliu care să indice o tragedie mai mare decât tragedia tuturor cataclismelor date de Dumnezeu.
Azi, România e în doliu. Dumnezeu să-i odihnească în pace, sub lespezile lui de aer, pe cei striviți de moloz și pietre în Italia. Doliul însă, un doliu sufletesc apăsător, rămâne însă aici și după ziua decretată. Cutremurele, cele care vor mai fi, pe mulți nu-i vor prinde acasă. Ferește-i, Doamne, pe români de cutremure, oriunde s-ar găsi!