A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Florin Tanasescu: LA-NVĂŢĂTORI ŞI-NVĂŢĂTOARE MĂ ÎNCHIN, NU LA ŞTEFAN CEL MARE

0 395

 


APRECIAZA ARTICOLUL !

Da, știu și eu ce-nseamnă să-ţi faci chip cioplit. Da, știu că unii clamează “în faţa idolilor lumii nu plec genunchii, nu cerșesc”. Eu o să fac o derogare: O să-mi cer iertare de la toţi învăţătorii și învăţătoarele, de ieri, de azi, de mâine. La ei mă-nchin, și apoi, dacă –mi rămâne timp, poate și la pictura lui Ștefan cel Mare.
– Ești nebun !
Iar dacă vrei să-mi fie ofensa dusă pân la capăt, să vă zic ceva: Da, îl prefer pe Creangă- răspopitul, ăla de-a tras cu pușca în ciorile din turla bisericii -, Preafericitului zilei. Creangă a fost învăţător. Și, mă iertaţi, voi, muritori, dar nici la unii sfinţi – făcuţi, iar nu născuţi – nu am de gând a face plecăciuni. Sfinţi sunt domnii și doamnele învăţătoare. E ziua lor. Și chip cioplit îmi fac din chipul lor.

– Întinzi coarda, fiule ! Dai semne de eretic. Poate consulţi un medic… Te pomenești că vrei și-un cimitir numai al lor, al aniversaţilor de azi ! Un cimitir al dascălilor.
Aș vrea. Dar știi, ceva în genul ălui de la Săpânţa, cu o corectură așa, mică, cum făceu și ei, cei care-au fost, cu noi: “Să ţineţi minte, noștri, voștri cu un << i>>/ Niciodată cu doi <>”. Ei bine, tot așa, la căpătâi aș vrea să li se pună nu cruci, ci cărţi. Cărţi în locul crucilor. Dacă se poate, un Abecedar. Chiar, mai există Abecedare ? Sau maculatoare ? Caiete dictando ? Plastilină ?
– Plastilină este din belșug. Se modelează cu ea nu doar chipuri, ci și suflete. Bătrânul Ianus, cel cu două feţe, e mic copil. Azi, caracterele se modelează și au nu două, nu trei, ci mii de feţe.
– N-oi vrea și-o floare artificială pusă pe crucea/Abecedar ? Și dacă nu există flori artificiale, ce-ai prefera ? Merge o Floare de – nu- mă -uita ?
Poate că nu, poate că da. Dar e mai bine floare de mușeţel. Aia de se-aduna la vremea asta. Știi, până în serbarea de la căminul cultural.
– Te crezi deștept. Ia zi-mi, ce diferenţă crezi că este între o catedră și o Catedrală ? Ce diferenţă este între clopotul mântuirii unui popor și clopoţelul intrării / ieșirii din clasă, din lume, din viaţă ?
O, figurant al vremurilor de azi ! Pe un clopoţel n-a fost, nu este și nu va exista nicicând chipul vreunui învăţător. Al unuia măcar. Al unui care striga “La clasă”. Pe-al Catedralei, da !
– Sunt alte vremuri azi. Du-te acasă. Lasă cursul firesc al vremurilor noi să curgă.
Am plecat. Acasă. Acasă, unde-am citit pentru prima oară ”Cărarea pierdută”. Adică, în locul fostei școli în care – am învăţat. Acolo e un releu de telefonie mobilă. Aud cum Ștefan cel Mare, mânios, se declară dezamăgit de stadiul lucrărilor la Catedrala Mântuirii noastre, al celor de jos.
Din obinuinţă îmi aprind – ei, da, asta înseamnă libertate ! – în curtea fostei școli, un Pall Mall. Fumul îmi intră în ochi sau plâng ca un prost ? Ei, nu e doar fumul efemer care îmi zgândăre retina și lasă o lacrimă să cadă peste maculatorul care o absoarbe.
Urc în clopotniţă. Strivesc ţigara de clopotul mic, ce dangăne în timp ce la groapă sunt duse nu suflete, ci caractere.
“ La -nvăţători și-nvăţătoare mă-nchin, nu la Ștefan cel Mare !”, strig cât pot de tare. Un trecător se uită la mine și strigă, de jos, de sub a vremurilor apăsare:
– Vând cărămidă și dau dau de pomană Abecedare. Cu tot, cu lumânare !

Editorial publicat în Ziarul Prahova

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More