Florin Tanasescu: LA-NVĂŢĂTORI ŞI-NVĂŢĂTOARE MĂ ÎNCHIN, NU LA ŞTEFAN CEL MARE

Da, știu și eu ce-nseamnă să-ţi faci chip cioplit. Da, știu că unii clamează “în faţa idolilor lumii nu plec genunchii, nu cerșesc”. Eu o să fac o derogare: O să-mi cer iertare de la toţi învăţătorii și învăţătoarele, de ieri, de azi, de mâine. La ei mă-nchin, și apoi, dacă –mi rămâne timp, poate și la pictura lui Ștefan cel Mare.
– Ești nebun !
Iar dacă vrei să-mi fie ofensa dusă pân la capăt, să vă zic ceva: Da, îl prefer pe Creangă- răspopitul, ăla de-a tras cu pușca în ciorile din turla bisericii -, Preafericitului zilei. Creangă a fost învăţător. Și, mă iertaţi, voi, muritori, dar nici la unii sfinţi – făcuţi, iar nu născuţi – nu am de gând a face plecăciuni. Sfinţi sunt domnii și doamnele învăţătoare. E ziua lor. Și chip cioplit îmi fac din chipul lor.

– Întinzi coarda, fiule ! Dai semne de eretic. Poate consulţi un medic… Te pomenești că vrei și-un cimitir numai al lor, al aniversaţilor de azi ! Un cimitir al dascălilor.
Aș vrea. Dar știi, ceva în genul ălui de la Săpânţa, cu o corectură așa, mică, cum făceu și ei, cei care-au fost, cu noi: “Să ţineţi minte, noștri, voștri cu un << i>>/ Niciodată cu doi <>”. Ei bine, tot așa, la căpătâi aș vrea să li se pună nu cruci, ci cărţi. Cărţi în locul crucilor. Dacă se poate, un Abecedar. Chiar, mai există Abecedare ? Sau maculatoare ? Caiete dictando ? Plastilină ?
– Plastilină este din belșug. Se modelează cu ea nu doar chipuri, ci și suflete. Bătrânul Ianus, cel cu două feţe, e mic copil. Azi, caracterele se modelează și au nu două, nu trei, ci mii de feţe.
– N-oi vrea și-o floare artificială pusă pe crucea/Abecedar ? Și dacă nu există flori artificiale, ce-ai prefera ? Merge o Floare de – nu- mă -uita ?
Poate că nu, poate că da. Dar e mai bine floare de mușeţel. Aia de se-aduna la vremea asta. Știi, până în serbarea de la căminul cultural.
– Te crezi deștept. Ia zi-mi, ce diferenţă crezi că este între o catedră și o Catedrală ? Ce diferenţă este între clopotul mântuirii unui popor și clopoţelul intrării / ieșirii din clasă, din lume, din viaţă ?
O, figurant al vremurilor de azi ! Pe un clopoţel n-a fost, nu este și nu va exista nicicând chipul vreunui învăţător. Al unuia măcar. Al unui care striga “La clasă”. Pe-al Catedralei, da !
– Sunt alte vremuri azi. Du-te acasă. Lasă cursul firesc al vremurilor noi să curgă.
Am plecat. Acasă. Acasă, unde-am citit pentru prima oară ”Cărarea pierdută”. Adică, în locul fostei școli în care – am învăţat. Acolo e un releu de telefonie mobilă. Aud cum Ștefan cel Mare, mânios, se declară dezamăgit de stadiul lucrărilor la Catedrala Mântuirii noastre, al celor de jos.
Din obinuinţă îmi aprind – ei, da, asta înseamnă libertate ! – în curtea fostei școli, un Pall Mall. Fumul îmi intră în ochi sau plâng ca un prost ? Ei, nu e doar fumul efemer care îmi zgândăre retina și lasă o lacrimă să cadă peste maculatorul care o absoarbe.
Urc în clopotniţă. Strivesc ţigara de clopotul mic, ce dangăne în timp ce la groapă sunt duse nu suflete, ci caractere.
“ La -nvăţători și-nvăţătoare mă-nchin, nu la Ștefan cel Mare !”, strig cât pot de tare. Un trecător se uită la mine și strigă, de jos, de sub a vremurilor apăsare:
– Vând cărămidă și dau dau de pomană Abecedare. Cu tot, cu lumânare !

Editorial publicat în Ziarul Prahova