Daţi-mi voie să încep cu o istorioară de demult: În luna mai a anului 878, Hutrum, regele danezilor, ocupase, deja, o mare parte a teritoriului Angliei. Alfred, regele anglo-saxon al Wessexului îşi pierduse la acea dată, posesiunile principale. Situaţia era dramatică pentru el şi ai lui. În acest timp, cuceritorii scandinavi petreceau înfruptându-se din prada de război şi puneau la cale planul atacului final, ironizând adversarul, în sunete măiestrite de harpă. Saxonul care le cânta danezilor a petrecut câteva săptămâni în tabăra lor şi a putut auzi cum aceştia ridiculizau armata decimată a lui Alfred, care nu se dovedise atât de temută pe cât i se dusese vestea… Acest harpist, care, uneori dispărea o zi-două, pasămite să ducă mâncare familiei sale, era plăcut de danezi. Aceştia ajunseseră să simtă lipsa acordurilor sale încântătoare, atunci când el lipsea… Bietul artist aduna măncarea ce le prisosea ostaşilor danezi într-un sac pe care îl purta mereu pe umeri. Danezii primiră întăriri şi porniră asaltul final. Nu mică, însă, le-a fost mirarea să constate, chiar pe câmpul de luptă, că regele Wessexului avea o oaste cu mult mai mare decât presupuseseră ei! Saxonii le-au dejucat toate planurile tactice, i-au încercuit şi i-au înfrânt. În această situaţie, danezii au fost nevoiţi să ceară pace şi să se supună regelui Wessexului. Astfel, Hutrum şi căpeteniile sale se înfăţişară în tabăra lui Alfred, pentru tratative. Aici, cea mai mare mirare a lor, mai mare chiar decât înseşi înfrângerea, a fost să recunoască chipul regelui, care îi primise ţinând în mână harpa sa magică…
De ce mi-am amintit acest episod acum, în luna iunie 2022, când consemnăm împlinirea a 110 ani de la moartea regelui comediei româneşti, I.L. Caragiale? Pentru că şi el, I.L. Caragiale, a fost, asemeni regelui Alfred, „harpist” în tabăra învingătorilor prezentului, însă i-a învins, mai apoi, aşa cum numai marile spirite reuşesc, în bătălia decisivă a eternului! A dăruit poporului său, care nu i-a fost mereu recunoscător, o operă – una dintre cele mai importante ale istoriei noastre literare! Şi astăzi râdem văzându-i jucate comediile şi zâmbim citindu-i schiţele! Astfel, la poarta spiritului nostru, ne aşteaptă şi el, mereu, cu „harpa” sa de zâmbete…
I.L. Caragiale este cel care a construit, alături de V. Alecsandri, fundaţia dramaturgiei româneşti! A creat şi a clădit creând, chiar dacă era numit, în zeflemea, comedian… Asemeni „harpistului” de care am amintit la începutul articolului, I.L. Caragiale a ştiut să încânte, dar şi să învingă în cea mai mare bătălie a unui artist: bătălia pentru etern! Nu despre duşmanii săi vorbim azi, deşi, mulţi, l-au „învins” în timpul vieţii, ci despre el!
Talentul/ Talantul său i-a facilitat accesul în toate mediile sociale. Pe toate le-a încântat şi le-a cântat! Desigur, nu avea să placă celor pentru care adevărul spus şi scris este o pedeapsă prea mare…
De-a lungul vieţii sale, mulţi s-au îndoit de el, mulţi l-au criticat, mulţi l-au atacat. E-adevărat că „harpistul” nostru nu era o companie confortabilă…
Învingând formele fără fond, corupţia, prostia, incompetenţa, parvenitismul, linguşeala cu hohote de râs ce vor mai răsuna încă muuulte secole de-aici încolo, I.L. Caragiale a reuşit să demonstreze că miza sa era alta decât cea imediată. Miza sa, ca junimist, a fost să creeze o literatură, iar el a fost un elev eminent al şcolii maioresciene.
Mai serios decât ar crede cei care îl citesc pe sărite – el însuşi se definea ca un om sensibil! – , sau amatorii de cancanuri – trebuie spus că a fost foarte darnic cu aceştia! – I.L. Caragiale a îndurat cu stoicism biciul judecăţii şi al prejudecăţii contemporanilor, pentru a da, la urmă, o operă scriitoricească excepţională, cu care putem sta, fără prejudecăţi şi „vorbă mare”, de la egal la egal între marile dramaturgii occidentale.
Nici posteritatea nu i-a fost scutită de necazuri! Oraşul în care a locuit de la 7 ani, până la intrarea în maturitate, i-a demolat casa în care a stat cu chirie, împreună cu familia sa! O eroare care trebuie asumată şi, cumva, corectată… Măcar pentru felul duios şi melancolic în care a scris despre ploieşteni şi despre Ploieşti!
În anul în care se împlinesc, de asemenea, 170 de ani de la naşterea sa, în prea puţinul pe care îl facem pentru I.L. Caragiale, cel care a înnobilat istoria noastră literară şi teatrul nostru, ar trebui să intre o nouă lectură, mult mai atentă, o reconsiderare a valorii sale şi o atenţionare asupra misiunii atât de grele pe care şi-a asumat-o şi pe care şi-a dus-o la capăt magistral, servindu-şi, astfel, ţara, cum puţini au făcut-o.
Reverenţă spiritului său şi recunoştinţă! Ar fi frumos să începem să practicăm recunoştinţa pentru cei ce ne-au clădit o ţară, o cultură! Cu ei şi prin ei am învins uitarea şi tăcerea! Să lăsăm mai la urmă sau chiar să uităm micile accidente biografice, căci cine e fără de păcat să ridice piatra…
El a ridicat litera romînească şi teatrul românesc!
Nu tuşiţi! Nu aplaudaţi! Tăceţi!
Regele cânta la harpă…
(articol scris pentru revista „Itinerar”, editată de Muzeul Județean de Artă Prahova Ion Ionescu Quintus)
