…Plouă. Simfonia picăturilor concertează ritmic pe acoperișuri. E duminică. De iulie atipic, nu cunoscutul „Cuptor”, dar potrivit Sfântului Ilie ce așteaptă să fie sărbătorit. Chiar dacă și-a ucis părinții, iată, Ilie și-a câștigat dreptul de sfânt. Și zilele de duminică sunt sfinte, iar cele ploioase sunt de departe potrivite lecturii.
Și cartea e pe sufletul zilei și al vremii. Ștefan Mitroi ne amintește tuturor despre „Atunci când era mereu duminică”, o carte scrisă ca o poezie, dintr-o respirație. O respirație a amintirilor. Copilăria este prezentul permanent din viața noastră, chiar și sub forma aducerilor aminte. Iar satul rămâne spațiul idilic, pentru unii sacru, indiferent de altitudinile unde-i înalță viața.
Sate, ulițe, bunici, unchi, mătuși, veri, părinți și mama. Mama, centrul universului unui copil, iar copii rămânem mereu, pentru că avem, ori am avut părinți. Dudul frate, cucuveaua soră, sprijin de nădejde al singurătății și confidenți loiali ai „păcatelor”. Și copiii păcătuiesc, uneori. Dar păcatele lor sunt rezultatul neastâmpărului nevinovat.
Cartea lui Ștefan Mitroi poate fi îndemnul de a nu uita duminica cea mai importantă a vieții noastre. Aceea a copilăriei. Care nu trebuie renegată, oricum ar fi fost ea. Cu lipsurile, cu îngrădirile, cu nedreptatea, cu toate vicisitudinile ei.
Să ne amintim fiecare „Atunci când era mereu duminică”. Chiar dacă metafora, scriitura, talentul nu le vor ajunge pe cele ale scriitorului, amintirile însă, ne aparțin.
