• Home
  • Editoriale
  • Giorgiana Radu-Avramescu: Bucăți de Românie pierdută

Giorgiana Radu-Avramescu: Bucăți de Românie pierdută

giorgiana r 4

România sunt eu, tu, suntem noi toți. Fiecare dintre noi, ins sau instituție o alcătuim, o construim frumoasă, nobilă ori o urâțim, o dezonorăm prin comportament, nepăsare, nepricepere.

Nu suntem noi chiar codașii topurilor negative, dar avem toate șansele să ajungem. Reușim cu ușurință să atingem recorduri care nu ne fac cinste, care arată că suntem încă în urmă în privința unor servicii minore, ce să mai vorbim de lucrurile mai importante, care fac diferența între viață și moarte.

La servicii minore, dar extrem de necesare, aș încadra experiența mea de a intra în legătură cu un operator Vodafone. Cred că am înregistrat un record. O oră, 30 de minute și cincisprezece secunde am așteptat în telefon, pentru a auzi glasul unui angajat Vodafone. Deși tentația de a renunța a fost mare, mi-am setat răbdarea care dădea semne să mă părăsească, și am așteptat. Îmi propusesem să aștept oricât, ore, zile, săptămâni. Voiam să văd până unde poate ajunge respectul pentru client al acestei companii.

În tot acest timp, ambianța muzicală pusă spre a înfrumuseța timpul pierdut al clienților, era întreruptă la fiecare două minute de o voce-robot căreia îi părea rău, dar nu mă putea ajuta, rugându-mă să-mi păstrez, nu răbdarea, ci prioritatea. Sincer, dacă mai auzeam de câteva ori îndemnul acela, le-aș fi pierdut pe amândouă. Doar că…am avut „noroc”, și n-a durat decât 1:30:15.

Un astfel de episod, încadrat la întâmplări minore, are însă însemnătate. El este un minus pe tabelul imaginii țării noastre, pentru că așa cum spuneam, fiecare faptă, fiecare acțiune a noastră, a tuturor, o înfrumusețează sau o urâțesc.

Din păcate, sunt și experințe dramatice, care o dezumanizează. O doamnă doctor, medic de familie, trăiește pe pielea ei o astfel de experiență. Are soțul internat de 10 zile, la Nefrologie, într-un spital din Ploiești. Bărbatul este operat pe cord, are diabet, iar acum rinichii lui dau semne de nefuncționalitate. Soția lui, repet, medic, nu reușește să comunice, ca între colegi, cu medicii care se ocupă de el. Aceștia refuză dialogul, sunt monosilabici. Ea nu știe mare lucru despre diagnostic, despre tratament, nu i se spune mai nimic. Se teme că i-l vor da acasă, iar ea nu știe cum să-l ajute. A încercat să-l transfere la București. A fost refuzată. Dincolo de Covid, noi, ceilalți, putem muri liniștiți. Încearcă, disperată, să găsească o cale să-l ducă totuși la unul din spitalele din Capitală, care au o astfel de secție. Înțeleg că sunt puține care au și Nefrologie.

Doamnei doctor îi e greu să înțeleagă comportamentul colegilor de breaslă. Solidaritate? Aș! E un cuvânt desuet. Medicii, când sunt inumani, lipsiți de empatie, de colegialitate, ar trebui să se cheme altfel. Nu spun termenul dur care-mi vine acum pe buze, din respect pentru aceia care-și exercită profesia ca pe o chemare, ca pe un har pe care-l pun în binele aproapelui, pentru că medicina e mai mult decât o meserie. Pentru unii însă e doar o modalitate de a-și umple buzunarele pe suferințele altora.

Da, experiența doamnei doctor, singură, într-o mulțime de halate albe, e încă o bucățică tragică a României pierdute. Și ne mai întrebăm de ce? De ce românii noștri plecați nu se mai întorc? De ce-și trimit copiii să studieze în străinătate? De ce mulți cetățeni străini ocolesc românii?
Știm doar să strigăm „vrem o țară, ca afară”, dar ce facem pentru asta? Nimic. Ba da, ceea ce am scris mai sus, și multe altele. Așa nu vom reuși s-o clădim niciodată. Așa, doar o vom pierde. Bucățică, cu bucățică.

P.S. Dacă știe cineva cum o putem sprijini pe doamna doctor, vă rog, nu ezitați. Binele se întoarce întotdeauna la cel ce îl face!

Parteneri