ce frumoasă-i fata asta
i-a spus o tânără femeie,
bărbatului ce-o însoțea,
trecând pe lângă mine
ce frumoasă ești,
mi-a spus azi, într-o cofetărie,
o altă tânără femeie,
care demult mă știe
ce frumoasă ești,
m-a complimentat un domn distins,
cu o parteneră splendidă alături
ești strălucitoare,
mi-a spus de curând,
o femeie, strălucitoare la rându-i
ce ochi frumoși,
ce privire duioasă ai,
mi-a mai spus o voce
de ce-ți spun ție oamenii, femeile
că ești frumoasă?
m-a întrebat cineva de curând
nu știu!
poate pentru a sublinia
ceea ce nu sunt de fapt,
ce n-am fost niciodată,
și e prea târziu să mai pot fi
dar ceva adevăr există
în spusele lor
o poleială,
un ambalaj pe care-l adopt
pentru a-mi da curaj,
pentru a mă preface că sunt,
pentru a mă ajuta
să înaintez în furtunile
ce mă cuprind
altfel, dacă interiorul
ar fi la vedere,
pe mulți ar înfricoșa
sufletul, îndoliat se-arată,
sângele, nici el
nu mai poartă roșu
chipul acesta
nu-i chipul meu,
nu-mi aparține
e doar veșmântul
ce împachetează frica,
deznădejdea, disperarea
e alergarea mea
de mine însămi
eu, nu sunt eu
ceea ce vedeți
e închipuirea unei alte femei,
e umbra „frumoasă”
sub care se stinge
cea care n-am fost
și nici n-o să fiu vreodată
