Giorgiana Radu Avramescu: Condamnați miresele la fericire!

Nu mă prenumăr printre cele care, de mici, de la grădiniță, poate, au visat mult, continuu, la ziua cea mare. Ziua când, prin rochia albă purtată, tânăra femeie devine zeitate.

Nu am fost ispitită să îmbrac rochia mamei de mireasă, deși o aveam la îndemână. Trona în șifonierul nostru, obiect valoros, de mare însemnătate sentimentală, însă niciodată nu m-a împins „curiozitatea” s-o încerc. M-am rezumat doar la a o privi, așa cum NU am făcut cu atâtea obiecte vestimentare pe care le-am încercat în jocurile mele copilărești, în care întotdeauna eram profesoară de biologie. Pantofii cu toc și poșeta verde, pe care aș purta-o și astăzi, dacă n-aș fi utilizat-o atunci în exces -, m-au ispitit și chiar împrumutam de la ele maturitatea cuvenită.

Visul fetelor de a îmbrăca rochia de mireasă, căci de aici am pornit, rămâne oarecum neîmplinit, pentru cele care trăiesc iluzia acelei zile. Spun iluzie pentru că, de cele mai multe ori, ziua aceea rămâne cumva la stadiul de vis. Rămân fotografiile care surprind scurte momente de împlinire, dirijată de fotograful care îndrumă cum și cât să  zâmbească. Unde să fie îndreptată privirea ei, a lui. Cum să-ți ții rochia, în ce mână să fie buchetul. Cum să-ți săruți mirele sau cum să fie surprins în poză, dorindu-și să te cuprindă în brațe, ș.a.m.d.

Distribuie prietenilor

De câțiva ani, la Muzeul Pietrei, am prilejul să văd multe mirese. Tinerii miri vin aici să-și imortalizeze în imagini, ziua cea mai importantă a vieții lor. Veșnicia pietrei le va purta noroc în drumul pe care pornesc împreună.
Le privesc cu mare drag pe mirese și îmi pare rău să constat că cele mai multe dintre ele sunt triste, copleșite de toată neîndurarea acelei zile. Sub greutatea rochiei, a fardului, uită să zâmbească, uită cât de mult s-au dorit în această postură care nu coincide cu visul şi le ţine departe de el.. Pantofii incomozi pun poprire pe libertatea lor de a-și manifesta fericirea. Tinerele par crispate de toate câte au de îndeplinit, de respectat în acea zi. Umerii lor sunt prea împovărați de multele obligații și obiceiuri.

Aș decreta ziua miresei altcum. Aș „condamna-o” la fericire deplină în ziua nunții ei, nu la chin absolut. I-aș da libertatea să-i zâmbească doar alesului ei, nu să fie hăituită permanent ca nu cumva să-și fi neglijat în atenție socrii, cumnații, cumnatele, și numeroasele rubedenii. Să se bucure de ea, să se-mpiedice în rochie, să meargă desculță dacă-i sunt incomode tocurile cui, să-și șteargă rujul strident dacă simte că nu i se potrivește, să fie fericită pur și simplu, nu doar forțată în fața blițului.

Miresele n-ar trebui să fie obligate la corvoada unui rol care-i mai degrabă al tristeții. Niciodată. În cea mai visată zi a vieții lor, ele, musai, radiază fericire. Dacă sunt lăsate. Dar asta depinde și de cei din preajmă. Să le dea libertatea de a se gândi doar la ele. O zi. De atât au nevoie. O zi în care toate poverile femeii să fie abolite. Iar ea, femeia, să fie condamnată la fericirea deplină, pe care a râvnit-o demult, din copilărie, când se închipuia prințesă, și nu pion rătăcit la propria nuntă.