culeg florile prieteniei,
unele plantate demult,
altele, de curând răsărite

mirosul lor, mereu proaspăt,
mereu primăvăratic,
mă revigorează

brațele mele,
cu bucurie le adună
la piept

sufletul meu,
din petale alcătuit,
în culori vii,
în culorile florii de nu mă uita,
încearcă ceva ce uitase demult,
încearcă egoismul de a exista,
de a fi el însuși, de a se bucura

și din grădina prieteniei,
multe adună,
în încercările toate

cuvinte tandre,
îmbrățișări mângâietoare,
constatări fruste,
cum ar fi defectul, dezavantajul
de a fi frumoasă

da, așa mi-a șoptit, dimineață, o floare
trecută prin multe anotimpuri,
căreia i-am dat dreptate,
nu că aș fi frumoasă,
ci că acel ceva al meu,
de multe ori deranjează, incomodează

multe piedici mi-a pus,
dar nu și pe aceea
de a avea în preajmă
flori rare, flori prețioase,
de pus, nu în vază, nu pe rană,
ci în sufletul meu generos,
strângător de petale,
care nu se pierd, nu se usucă,
ci parfumează duios,
indiferent de sezon,
fiecare peron al călătoriei
prin viață