• Home
  • Editoriale
  • Giorgiana Radu-Avramescu: Despre un profesor, despre un jurnalist… Despre Ion Marin

Giorgiana Radu-Avramescu: Despre un profesor, despre un jurnalist… Despre Ion Marin

giorgiana autograf

În lumina blândă a începutului acesta de toamnă, sunt îndemnată să scriu câteva gânduri despre cel ce a fost Ion Marin, de la a cărui plecare spre cer se împlinesc în curând șapte ani. Mi se arată, la ceasul acesta, un contrast puternic între viață și neviață, între antum și postum, între ce a fost și a rămas, între lumina de afară și tristețea gândului. Gând care se îndreaptă către oameni care au făcut parte din viața noastră, care, într-un fel, au contribuit la formarea noastră, care au lăsat o amintire de neșters peste timp. Un astfel de om a fost și rămâne Ion Marin.

L-am cunoscut mai întâi ca profesor, la Universitatea Hyperion, ca jurnalist incisiv, adevărat „argat” al opiniei publice. Apoi l-am aflat bun prieten al familiei noastre. Îmi amintesc căldura cu care o privea pe fiica noastră, mică atunci. Comunicarea specială dintre ei avea la bază, probabil, sentimentele paterne pentru cele două fete ale lui, trecute demult de vârsta Lucianei.

Ca profesor, pe lângă cursurile de geopolitică, drept și jurnalism, avea grijă să predea și ceea ce nu se învață la școală, ci doar confruntându-ne cu situații neprevăzute, de multe ori complicate, provocări iscate de partea neprietenoasă a societății.

Am alături trei dintre cărțile lui: „Geopolitica și securitate globală”, „Noaptea dintre milenii” și „Moartea unui biet corector”. În cea din urmă, la final, Lucian Avramescu îl arată pe Ion Marin, „dincoace de ceața cuvintelor”. E un portret făcut în anul 2011, nu doar din postura de prieten, ci și din cea a confratelui de condei gazetăresc, ambii păstrându-și demnitatea, nedepărtându-se de deontologia profesională, în perioade în care, din cauza constrângerilor socio-politice, greu puteau izbuti. Ei se numără printre puținii care au reușit. Și, chiar de au plecat înainte de vreme, rămân nu doar în amintirea familiei, a prietenilor, ci și prin ceea ce au făcut, cu crez și dăruire. Rămân prin cărțile scrise, de pildă.

Așa cum rămâne și acest portret desenat în cuvinte, care-l arată pe Ion Marin așa cum a fost, cum l-a văzut Lucian Avramescu: „Prietenul meu, Ion Marin este, fără dubiu, unul dintre puținii confrați de breaslă, capabili să mă năucească adesea. L-aș așeza dacă nu i-aș insulta originalitatea, diminuând-o, între personajele lui Fănuș Neagu, cele, și numai acelea, din „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”. Scrie, ca gazetar, teritoriu în care ne-am intersectat, cu o viteză de gândire și localizare a nuanțelor amețitoare, dă – ca șef de gazetă – rapid, orice titlu, de pamflet, de anchetă, de rețetă de bucate, liber ca un coregraf profesionist care poate repeta orice pas, iar când el nu există, să-l inventeze. Într-o vreme, ajunsese autorul celor mai incredibile anchete jurnalistice, dărâmătorul de miniștri și tartori ai puterii, care îi luaseră, pe bună dreptate, frica. Prindea din zbor cheia dedesubturilor, jongla cu înțelesuri agățate din mers și scăpate de fraierii șmecheri ai marilor șmecherii. Împingea, cu un șut în dos, aplicat prin cuvinte, glorii ale puterii la pârnaie. Ca personaj al lumii noastre de scriitori jurnaliști și de jurnaliști scriitori, Ion era și va rămâne un original. Boem, săritor la nevoie, colțos, drăcos, pus pe șotii și dodii, în stare să dea foc unei petreceri și să stingă cu un surâs dueluri care se anunțau pe viață și pe moarte”.ion marin 1

Așa a fost Ion Marin, așa l-au știut prietenii, până când boala l-a purtat departe de noi, iar de atunci și până în ziua plecării, cea care l-a știut îndeaproape și s-a străduit să-i înlesnească suferința, făcând tot ce i-a stat în putință pentru a nu-l lăsa să plece, a fost soția lui, Teodora Marin. Și acest lucru face și astăzi. Prin reeditarea cărții „Povestea unui jurnalist”, adăugând gânduri de la cei care l-au cunoscut, Teodora nu-l lasă uitat în mentalul colectiv. Căci mulți dintre cei duși în cealaltă lume, uitați devin, dacă noi, cei rămași, nu ne îngrijim de amintirea lor, de scrisul ce-a fost și va rămâne, de truda în profesiile pe care le-au desfășurat cu devotament.

Gând pios, domnule profesor, de aici, din locul despre care, în 2013, pe o carte dăruită nouă, scriați că „poezia devine piatră și viața veșnicia”!

Parteneri