am fost un guguștiuc,
apoi, o vrabie distinsă,
am fost un ins banal,
o insă, doar cu vise

ținte înalte nu-ndrăzneam,
până ce-un vas impunător
ce-a acostat la mal,
m-a tras subtil, îmbietor și tandru

m-a absorbit spre inima oceanului,
mi-a arătat lacul mai întâi,
apoi mi-a desenat și marea,
până ce mare-am devenit

mi-a prezentat înaltul,
în ciuda fugii mele,
în ciuda refractarului nativ

voiam să dezertez,
să nu cunosc abisul,
să nu înfrunt,
să nu mă scald în albii fără fund,
să rămân eu,
barca cea mică,
cea fără de motoare și pânze-ntinse

dar el, impunătorul vas regal
știa că sunt o perlă,
a lui, fără egal

un pandativ de înălțat,
și nu de pescuit,

un destin, pe alocuri, tragic,
unul nepregătit
pentru războaie și final

așa m-am șlefuit în ani și zile,
așa m-a călit timpul,
cu de toate

iar eu,
nimic nu acum ca să regret,
căci din iubire,
și multă suferință,
din fiecare-n parte,
multe am învățat,
și încă multe-mi sunt încă,
de dictat

iar astăzi,
vrabia cea mică,
fără de aripi demne de-nălțat
încearcă zborul,
fără suport și fără chingi,
și fără vasul,
cel cândva regal,
ce-a acostat demult,
în burta unui val,
izbit de țărmul întinsului final