o teamă mă cuprinde uneori,
e ca un vis urât,
venit din urmă, parcă
dar, ce noroc că ei,
ei, cei puțini și sinceri,
cu grijă, de mână mă cuprind

cu vorba dulce,
nu cea de dus, ci clară,
ei îmi arată calea doar spre răsărit,
spre orizonturi ce nu-mi sunt la vedere,
pe care le-am pierdut,
le-am așezat de-a curmeziș

și noapte când se face
și totu-mi pare un hățiș,
de brațul lor mă prind,
pe umărul lor plâng,
cu inima lor tandră,
deodată mă reanim