• Home
  • Editoriale
  • Giorgiana Radu-Avramescu: Inima care nu va înceta să bată nicicând

Giorgiana Radu-Avramescu: Inima care nu va înceta să bată nicicând

giorgiana trandafiri

Am scris, într-un fel de enervare, un material despre „cazul Buhnici”. Nu despre spusele lui, ci despre importanța pe care mulți colegi ziariști au acordat-o unor vorbe grăbite, rostite într-o noapte estivală. Uneori, când nu sunt de acord întru totul cu mine, când am o ezitare în privința unor idei sau teme, îl caut pe scriitorul Dumitru Velea. Părerea lui mă ajută, de când poetul Lucian Avramescu nu mai este. Nefiind sigură dacă merită să-l public, i-am trimis textul domnului Velea. „Nu te băga în mocirlă, cu toți tâmpiții și cu toate țațele”, mi-a spus scriitorul, pe care soțul meu îl alinta „Platon”. Nu mă bag, domnule Velea! M-ați sprijinit să apăs fără rezerve tasta „delet”. Sunt atâtea subiecte care ar merita dezbătute. România traversează acum cam toate crizele grave din ultimele trei decenii: criză sanitară, criză economică, criză energetică, criză securitară…Despre asta ar trebui să scriu, dar nu o voi face. Îi las pe alți colegi să o facă, pe aceia mai pricepuți în astfel de analize. Sunt destui care scriu despre lucrurile care „ard” în țara noastră, și nu despre criza vergeturilor, cununiile și divorțurile unora, vacanțele de lux ale altora. Sigur că lucrurile serioase, lucrurile de calitate, nu fac rating, nu adună sute sau mii de like-uri pe facebook. Merită însă să te cobori în „mocirlă”, doar de dragul publicității? Răspunsul ar trebui să și-l dea fiecare jurnalist în parte.

Foarte mulți oameni au început să-și primenească grila posturilor TV, și-au făcut curățenie în lista site-urilor pe care le accesează, din cauza falselor subiecte, ridicate la rang de teme de interes național, din cauza modului de abordare, din cauza non-valorii, scoasă cu obstinație în față, pe toate canalele media. Niște constănțeni, reveniți ieri la Muzeul Pietrei, făceau parte din categoria celor deveniți selectivi cu ceea ce urmăresc la televizor, foarte rar, când îl deschid, cu ceea ce citesc în mediul online. „Felicităm AMPRESS-ul pentru faptul că nu se aliniază altor agenții și site-uri. Aici citim altceva. Ceva ce ne face bine!”, au spus. Și ca ei, au mai afirmat și alții. Agenția de presă AMPress poartă cu sine numele poetului Lucian Avramescu, ceea ce îi conferă un statut de care ține cont.

Aleg să scriu, chiar dacă am mai scris și alte dăți, despre Muzeul Pietrei, locul nașterii mele, cea de azi, locul datorită căruia, Lucian Avramescu a așezat comuna Sângeru, pe harta culturală a țării. În inima Muzeului Pietrei, bate inima poetului. Locul acesta nu e doar un așezământ care adună în el artă, tradiție, istorie. Este un loc de întâlnire al oamenilor cu trecutul, cu prezentul, al oamenilor cu oameni, al sufletelor care găsesc căi comune de dialog. De ce spun asta? Pentru că mulți dintre aceia care trec pragul muzeului, găsesc liniștea după care tânjesc, găsesc energia specială a pietrei, găsesc spiritul celui ce i-a dat viață. De cele mai multe ori, între vizitatori și mine, cea care-i întâmpin, se creează o conexiune. Ei simt că iubesc locul ăsta, eu găsesc în ei oamenii pe care Lucian Avramescu și-ar fi dorit să-i vadă hărnicia, zbaterea, dăruirea. Povestim împreună. Eu, despre tot ce adună, ce înseamnă muzeul, ei îmi împărtășesc povești. De fapt nu povești, ci bucăți de viață trăită. Drame, treziri spirituale, conflicte cu sine, experiențe culturale, locuri impresionante din țară și de peste hotare. Un schimb de informație binevenit, o prietenie închegată ad-hoc, o simpatie reciprocă, nemimată, dezinteresată. Bucuria pură a descoperirii. De locuri, de oameni, de frumos. Nu puțini vizitatori îmi cer permisiunea de a mai întârzia în curțile muzeului. De a respira aerul pe care l-a respirat poetul Lucian Avramescu, pe care îl înțeleg de ce a iubit Sângeru, de ce și-a dorit să-și aibă odihna veșnică aici. Pentru că liniștea de aici „n-am găsit-o niciunde până acum. Și o tot caut de ceva vreme”, spunea cineva deunăzi. Peisajul contribuie și el la complexitatea tabloului de rară frumusețe, care li se arată vizitatorilor.

Muzeul Pietrei, locul acesta care mă doare, care mă îngenunchează, și tot el mă înalță, care mă bucură și mă întristează, locul acesta născut în mare parte sub ochii mei, locul acesta căruia simt că-i aparțin, de parcă rădăcinile lui ar fi chiar rădăcinile mele, locul acesta merită slăvit, merită iubit, merită vizitat și apreciat. Despre el ar trebui să se scrie adesea. Și se scrie. Cu vorba celor ce-l văd, și revin, și care împărtășesc altora cele găsite aici. Cu sufletul celor ce-l poartă apoi în amintire ca pe un suvenir drag, ca pe o nestemată a culturii. Despre Muzeul Pietrei merită să se scrie pagini întregi. Despre el, și despre cel care s-a zidit pe sine în inima lui nemuritoare. Căci inima muzeului nu va înceta să bată nicicând!

Parteneri