ce voce aveți,
voce de soprană,
mi-a spus cineva astăzi,
care doar scrisul și chipul
până acum îmi știa

exagerați, i-am răspuns
dacă glasul mea ar putea exprima
furtuni și doruri,
speranțele și bătăliile nevăzute,
care în mine se dau

dacă vocea m-ar ajuta,
pe aripa unei stele necăzătoare,
astăzi aș ședea

dar eu cad,
mereu și mereu cad
în deznădejdi,
în prăpăstii părăsite de zei,
în hăuri adânci
unde vederea nu pătrunde,
în uitări de sine

atunci, în aste căderi, scrieți,
m-a îndemnat
scrisul, ca o primăvară vă e

poate, dar primăverile au nevoie de mine
iar eu nu sunt,
nu mai sunt

mereu cu bagajul la ușă
pentru plecări și sosiri

un drum permanent
între neunde și nicăieri

înspăimântător e să navetezi
între speranță și nimic,
să zbori către închipuita glorie,
și să cazi în neant

nimic nu se mai leagă
nici voce,
nici cuvinte șchiopătate măcar
căci scrisul meu,
cuminte,
fără dorința de a fi undeva ierarhizat
e în fapt gândul,
gândul rătăcit,
așternut pe hârtie

scrisul e biserica
în care taina spovedaniei
o trăiesc,
fără sutane și cruci,
fără potcapuri aurite

doar eu
și lăcașul, fără acoperiș,
al cuvântului,
al puterii lui
de a fi

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]