Giorgiana Radu-Avramescu: Ne uităm ca proștii

 

Aș plânge, dar ce mai e plânsul astăzi? Sunt mulți oameni în lume care plâng, care-și trăiesc dramele în singurătate, iar lacrimile mele, ale tale, cititorule, ar fi doar câteva picături nimerite într-un ocean. În oceanul suferinței. Și apoi, oamenii au nevoie de bucurie, de îndemnuri pozitive, de serenitate. Sunt sătui, obosiți de melancolii, de nedreptăți ale destinului, de cazne sufletești.

E reală, și la îndemână posibilitatea de a te bucura de lucrurile mărunte, de propria respirație, de zborul unui fluture, de măreția și bogăția unei sălcii care stă să sărute pământul, și care mie mi se arată acum, la ceasul în care scriu aceste rânduri. Doar că suntem nevoiți să privim și mai departe de „nimicurile” acestea care ne ajută să supraviețuim.

Distribuie prietenilor

De pildă, nu putem omite forfota politică din ultimele zile, „sfâșierea hienelor între ele”, cum spunea un personaj politic, aflat acum în opoziție, și care, la un moment dat, a trăit pe propria piele această luptă. Ba chiar părea hiena cea mai agresivă. Însă, când privești de pe margine cum se păruiesc alții, e lesne de criticat, uitând că tu îi depășeai în voracitate, nu demult.

Nu sunt adepta limbajului suburban, nici în scris, nici în vorbirea curentă, dar privind la ce se întâmplă acum în politica dâmbovițeană, am sentimentul că, noi, cetățenii obișnuiți, ne uităm la ei ca proștii (iertați-mă!). Oameni pe care i-am girat cu încrederea noastră, acum se trag de păr ca țațele, și-și ridică poalele, întrucât nu au diplomația de a-și aranja în tăcere interesele, despre care știm, și care până la un punct pot fi acceptate.

„Politicienii noștri nu sunt dispuși să renunțe la mandat nici măcar o oră”, spunea un fost președinte al CCR, arătându-se aproape sigur că nimeni nu va pleca de la guvernare, și nici afară nu vor fi dați. Păi, dacă-i așa, atunci pentru ce tot acest tărăboi, care nu face fală imaginii României, și așa mult prea șifonată la capitolul politică și politicieni?

Șicanarea asta, petrecută ciclic, pare o caracteristică nativă a oamenilor politici, din toate partidele și partidulețele, de toate culorile și alianțele posibile. Se ciufulesc, își arată mușchii, apoi brusc cad la pace, fiecare călcându-și mai mult sau mai puțin pe orgoliu. N-ar fi mai puțin costisitor pentru toată lumea dacă, de la început ar ciunti puțin din ego-ul masculin politic?

Sigur că dedesubturile acestor contre nu ne sunt întru totul cunoscute, doar le bănuim, însă ceva mai multă liniște ar fi binevenită. Măcar să avem senzația că ei trudesc în favoarea cetățeanului, nu a intereselor personale sau de partid.

Pornisem de la ideea că oamenii au nevoie de ceva mai mult optimism în perioada aceasta, au nevoie să audă, să citească materiale care să-i binedispună, dar nu mi-a ieșit un astfel de îndemn. Probabil, soluția ar fi ca fiecare să privească acolo unde îi face bine. Să râdă de el însuși, dacă nu are alternativă de amuzament, iar dacă afară este nor, să aprindă mai multe becuri în cameră, până a doua zi când soarele se va îndura să se arate.