ninge necurat în astă iarnă,
petalele zăpezii
au gustul morții,
miros a sfârșit

falnici copaci
(în)frânți s-au lăsat
de furia naturii,
curmând viața unui adolescent
și a altor câtorva semeni

somități ale Culturii
plecat-au și ele
în ăst anotimp

săniile de-altădat’
plimbă ceva nedefinit
între două destinații
trecut și prezent,
pierdute resorturi
în fumul gros al incertitudinii
nimeni nu știe
dacă ce-a fost,
chiar a fost,
dacă ce e,
închipuire nu-i

pomeții dealurilor stau să cadă,
sub povara tristeții,
abandonul pașilor
de cândva,
rătăcirea glasului de ieri,
mângâierile adunate
în cufere prăfuite de vreme,
toate,
toate uitate,
uitate de tot,
uitate de sine

săniile doar aleargă,
singure,
bezmetice,
ocupă derdelușul
acestei prăpăstii,
confundând-o cu panta cerului,
cu văzduhul copilăriei,
din care nimic n-a rămas
în afara aripilor frânte