Giorgiana Radu-Avramescu: O nesfârșită zi de luni

 

Prea repede timpul ne împinge la vale. Valea senectuții, în care bucuria oamenilor de a fi este umbrită de tristețea de a se vedea bătrâni. Oglinda fotografiilor de ieri îi arată altcum decât cea în care se regăsesc astăzi.

Prea repede se face vineri. Prea repede se ivește din nou luni dimineața, când motoarele cotidianului repornesc în trombă, fără mare elan sufletesc însă. Zilele de luni sunt întotdeauna obositoare. Toate se vor întâmplate musai luni, musai dimineață, de parcă suratele ei care o urmează nu ar exista.

Așa trece timpul, așa viața se umple de existență, de luni până vineri, și de vineri până duminică, ajungând într-o zi să constați că părul ți-a fost nins într-o singură săptămână, derulată aproape identic, cu pasul inimii grăbit, pe aleile pietruite ale izbânzii.

Din mersul când semeț, când șchiopătat rămân amintiri, cresc uneori lăstari ai nemuririi. Te clădești și reclădești, adăugând cu fiecare zi, cu fiecare reușită sau eșec o temelie solidă celui care te știai. Aduni iubire și-o dăruiești fără parcimonie, la rându-ți. Colecționezi iluzii, îți permiți luxul autoironiei, faci bășcălie de viață. Te-mpăunezi cu trupul de Adonis sau Afrodită, cu care ai fost înzestrat (ă). Tinerețea ți se arată veșnică.
Acestea, și multe altele, până într-o zi când ceea ce ți se părea departe te ajunge. Când ieri era și luni și vineri și duminică. Azi, parcă toate încap într-una singură. Timpul te strânge în lațul lui nemilos. Te cauți și dai de tine altcum. Amintirile ce se vor pansament în vremuri târzii, devin chinuitoare. Degeaba ai râs atunci. Râsul acela a rămas înrămat în demultul întâmplat. Astăzi îți generează melancolii, răstălmăciri sufletești.

Sigur că e bine să te reîntâlnești pe pajiștile senine ale trecutului, dar și mai bine ar fi ca prezentul târziu să te găsească în posibilitatea de a trăi o grea și nesfârșită zi de luni.
Veniţi înapoi vremuri când ieri era și luni și vineri și duminică!