Avem o țară frumoasă, cu un trecut istoric și cultural, demn de aflat şi de respectat. Dar, noi, mulți, tot alergăm pe alte meleaguri, în căutarea frumosului și a poveștilor mult mai acătării decât ale noastre.
În urmă cu doi ani, ne propusesem să luăm țara la pas, dar, când amâni pe mâine ce poți face azi, clipa îți arată că nu ești propriul stăpân al timpului tău. Așa încât aflarea țării în lung și-n lat o parcurgem acum cu mintea, cu sufletul, mai ales.
Cu toate privațiunile noii vieți însă, „am furat” câteva ceasuri, luând la pas două locuri reprezentative pentru identitatea noastră națională. Palatul Elisabeta și Muzeul Satului, ambele în București. La cel dintâi, pe lângă puținele lucruri autentice, rămase după asuprirea regimului comunist, arhitectura, parchetul și covoarele, l-am identificat pe cel mai important. Spiritul regal, supraviețuitor al atâtor vremuri netrebnice. El e cel care te întâmpină, care te transpune în lumea aceea nobiliară, de cum pășești pe porțile palatului. Mobilierul confiscat în acele vremuri, ieșit, de exemplu la inventar, 16 scaune și nu știu câte mese, a fost înapoiat numeric. Scaunele regale s-au întors din plastic. Așa se face că mobilierul, aflat acum în palat, din lemn masiv, purtând semnătura acelor vremuri, în cea mai mare parte este datorită donatorilor sau achizițiilor făcute de familia regală, după ce a reintrat în posesia simplei dar monumentalei clădiri.
De pildă, masa pe care s-a semnat Declarația de Indepență în 1887, tronează în mijlocul unui hol, datorită unei doamne (n-am reținut numele care nu prea suna românește). Doamna respectivă o găsise într-o consignație – anticariat. Domnul de acolo, care nu se știe cum intrase în posesia ei – poate cineva o vânduse drept vechitură -, a cerut în 1997, suma de 150 de lei, altfel, dacă nu se cumpără, el oricum o ardea. Da, așa cum multe etape ale istoriei au fost puse pe foc. La asta ne-am priceput cel mai bine, să punem pe foc trecut, adevăr, credința înaintașilor.
Ora petrecută la Palatul Elisabeta a fost o reală lecție de istorie, nu ciuntită cum se preda, și se mai predă și astăzi în școli. Probabil, cărțile de istorie au fost scrise de adepții regimurilor care s-au tot perindat, altfel nu se explică lacunele lor. Regalitatea aproape că este trecută la și altele în manualele școlare. Ei, Regii, începând cu Carol I, și sfârșind cu Ferdinand Întregitorul și consoarta sa Maria, simbol al puterii și feminității, au schimbat destinul acestui popor. Ei, niște străini în fond, au contribuit masiv la recuperarea României, la înfăptuirea ei. Iar noi, abia dacă îi evocăm.
O doamnă din grupul în care ne-am nimerit eu și Luciana, vorbea de opulență. Care opulență? Acolo, în palat, domina o simplitate, o decență sinonimă cu bunul gust, cu educația. Cele câteva mese din lemn masiv, probabil au indus-o în eroare. Degeaba a încercat cineva din personalul care face voluntariat în această perioadă, să-i explice ce înseamnă de fapt opulență, aducându-i ca argumente vilele și palatele fostului regim, unde chiciul scump, plătit din banii fiecărui cetățean, era mai mult decât opulență, era sfidarea unui popor care trăia în sărăcie.
Dincolo de întrebări care nu prea se cuveneau – unele păreau puse doar din dorința de afirmare a unora dintre colegii vizitatori, și nu pentru a afla cu adevărat ceva -, am respirat aerul regal al fiecărei încăperi. Am băut ceaiul cu familia regală, în Salonul Alb, am lucrat în biroul cândva al Regelui Mihai, astăzi cameră de lucru a Principesei Margareta, Custodele Coroanei Române, ne-am destins în Grădina Interioară, cu tavanul albastru, și am traversat holul în care Regele Mihai și Regina Ana jucau șah. Tabla de șah, cu piese din piele, n-au mai fost niciodată mutate după moartea reginei. Nici măcar în Elveția, regele Mihai n-a mai practicat acest joc-sport, în semn de respect pentru cea care îi fusese partener în tot și în toate, în vremuri bune, dar mai ales tulburi. Apoi, am stat cu ei la masa așezată, la centimetru, după modelul franțuzesc, vorbind desigur franceza, limba în care se comunică de obicei la mesele regale, fiind reprezentativă diplomației. Ne-a plimbat în grădina Palatului, „Simfonia copacilor”, unde fiecare persoană importantă, personalitate venită în vizită a plantat un arbore.
Palatul Elisabeta, construit în stil brâncovenesc la exterior și maur la interior, povestește mai mult decât orice carte de istorie citită. Doar pășind acolo, vei merge pentru câteva clipe, alături de întregitorii acestei țări.
Plecând de aici, spre Muzeul Satului, conștientizezi de fapt ce înseamnă existența, trecutul, prezentul și viitorul unei nații. Fără trecut nu avem identitate, iar identitatea e ceea ce rămâne peste timp, ceea ce nu este perisabil, indiferent de oamenii și vremurile care se perindă. Văzând căsuțele modeste din chirpici, altele din lemn, pe temelii din piatră, din diverse zone ale țării, și din secole diferite, XV, XII, XIX, Luciana este uimită de cum trăiau oamenii înainte. Cât de simplu, cât de puțin le trebuia. Cât de săraci erau.
Dar, mai mult de atât m-a surprins întrebarea ei, după ce am parcurs o bună parte din istoria construcțiilor sătești de demult: „Mami, crezi că peste câteva sute de ani, Muzeul Pietrei va mai exista? Va rezista el atât de mult, astfel încât nu doar generațiile viitoare ale familiei Avramescu să-l prindă, dar să-l viziteze oameni, ca pe acest muzeu?”
I-am răspuns că da. Muzeul Pietrei poartă în el eternitatea pietrei și tot ceea ce fiecare Avramescu a pus și va pune în el. Un astfel de loc nu are moarte și, cu certitudine, peste sute de ani, când doar spiritul nostru va fi viu, oamenii de atunci se vor minuna, ca și noi acum, de trăinicia acelui loc și de simbolistica lui fără seamăn, fiindcă poporul român a avut și are o uriașă bogăție sufletească.
