Vin sărbătorile, grăbite parcă, uitându-mă la aceia care au gătit deja casele, vitrinele, orașele, încă din noiembrie. Prima care ne întâmpină la început de decembrie este sărbătoarea care ne amintește cine suntem, de unde venim. Este cea care ne reîntoarce de fiecare dată la identitatea de neam, de țară. Care ne amintește că doar uniți putem răzbate, putem înfrunta vicisitudinile vremurilor, din ce în ce mai complicate. Lăsând deoparte festivismul, prin semnificația ei, Ziua Națională a României reușește să-i adune pe mulți dintre românii risipiți prin lume, să-i aducă mai aproape unii de ceilalți, fie prin gândul bun către țară, printr-o urare, prin aduceri aminte, dacă umăr lângă umăr nu se poate. Și, cum altfel poate fi sărbătorită ziua unei țări, dacă nu prin oameni. Prin oglinda faptelor lor mai ales.

Deși exemplele negative sunt mai abitir la îndemână, astăzi nu voi face referire la ele. Nici măcar la „relele” celor care au în grijă România, celor care se fac responsabili pentru multele neajunsuri care ne încearcă. Azi voi vorbi despre oameni. Oameni fără funcții, dar cu o rară noblețe a firii.

Voi vorbi despre Vasile, așa cum mi-a fost prezentat, căruia aleg să-i spun domnul Vasile. Comportamentul, căldura cuvântului, implicarea în ceea ce face m-au determinat să-l abordez așa. Din Brașov, născut la 14 august 1953, lucrător cândva la o fabrică pentru industria de apărare, apoi a făcut și filtre de ulei pentru mașini Dacia, pentru nave, domnul Vasile administrează o pensiune din Predeal, de aproape 20 de ani. De ani buni, proprietarii s-au schimbat, dar el a rămas devotat locului, pe care-l povestește cu lacrimi în ochi, așa cum vorbește și despre vechii proprietari, pe care îi regretă, despre momentele frumoase întâmplate acolo. Știe în detaliu fiecare cameră, fiecare lucru.

Despre toate are de spus câte o poveste. Uneori, una tristă. A reușit cu greu să convingă noii proprietari să nu renunțe la șemineele care se găseau în fiecare încăpere, construite din cărămidă refractară, la vedere, având placa de ornament din marmură termorezistentă. Prin insistența sa argumentată a reușit să salveze câteva. Oftează că n-a putut mai mult. Ochii lui albaștri privesc apoi spre niște temelii solide care au înghițit peste o sută de saci de ciment. În partea dreaptă a curții, în alte vremuri, de care astăzi îi e dor, descrie ceva ce a fost cândva, și apoi dărâmat. Supraveghează doi meșteri care fac câteva reparații minore. N-a fost tentat să plece de aici, deși invitații a primit pentru Germania, Italia. Are doi copii și patru nepoți. Fiica, absolventă de psihologie, a fost plecată cinci ani în Canada, dar s-a întors. Băiatul a terminat Construcții, urmând apoi și o altă facultate în Comunicații. Domnului Vasile, România i se pare frumoasă, dar păguboasă prin „clasa politică ce lasă de dorit”.

„Aș vrea ca oamenii să fie uniți. Românii sunt devotați gliei, locului în care s-au născut. Cei care au plecat, au fost nevoiți să plece. N-a fost o alegere ușoară. Clasa politică lasă de dorit. Cu toate astea, nu-mi pierd nădejdea că într-o zi va fi mai bine”, spune încrezător, cu vorba-i așezată.

Români dedicați țării lor și locului în care-și au rădăcinile sunt la rându-le Niculina și Ion Grigore, din comuna prahoveană Surani, unde au dus mai departe ce-au început înaintașii lor, făcând cu mult mai mult decât a continua o tradiție. De zece ani, familia Grigore a refăcut o casă moștenită de la părinți și bunici, pe care a adus-o aproape de stadiul unui muzeu etnografic. O colecție impresionantă de costume populare din mai toate zonele țării este prezentată cu dragoste și grijă de doamna Grigore, fost cadru didactic. Pe lângă cele câteva costume de o vechime inestimabilă, câteva sunt confecționate chiar de mâinile ei. Pe unele le împrumută școlii din Surani, cu prilejul anumitor evenimente. De asemenea, din colecția muzeală nu lipsesc opincile, obiectele vechi, de uz gospodăresc, ori decorativ. Apoi, există și pasiunea familiei Grigore pentru îmbinarea a două elemente durabile în timp și istorie. Piatra și lemnul, reunite în extraordinare tablouri, care au la bază iubirea. Iubirea de locuri, de natură, de oameni.
Familia Grigore are doi copii. Fata, plecată în Polonia, iar băiatul în Anglia. Aceasta fiind situația, părinții nu-și fac griji că, la un moment dat, când va fi, va avea cine să se îngrijească de frumosul clădit de ei în comuna prahoveană. Deși departe, ambii copii au fost și sunt părtași la investiția materială și sufletească a părinților lor. Dragostea pentru tradiție, istorie și perpetuarea acestora, au moștenit-o și ei, iar vizitele acasă o întregesc.
Românii sunt harnici, sunt devotați, sunt excepționali în domenii dintre cele mai complexe. De aceea sunt căutați. De aceea ne sunt „confiscați” de celelalte țări. Pentru mintea lor, pentru priceperile extraordinare, și din vina și neputința țării lor de a le oferi suportul necesar pentru a rămâne acasă.

„În gândul românului de rând,
E mult frumos, iar graiu-i blând,
El ține drumul drept, cel sfânt
Și chibzuiește orișice cuvânt…
Se bucură de-al fratelui său bine,
Alege bobul bun dintre neghine,
Oftează greu, cu duhul umilit
Când unul dintr-ai lui s-a prăvălit…
Românul de rând nu face gălăgie,
Dă mâna, iubește, fără vreo regie,
El doar șoptește necazul, bucuria
Și nu calcă-n picioare ROMÂNIA”.
Așa portretizează doamna Niculina Grigore „românul de rând”.

După o astfel de definiție, nu aș mai adăuga nimic. Las pe fiecare să așeze în continuarea celor arătate aici, un alt chip frumos al României.

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]