tu ești tristă vreodată, plângi uneori?,
am întrebat-o pe prietena mea,
mereu cu zâmbetul pe buze,
mereu gata să spună o glumă

de ce-aș fi tristă?
de ani buni, o lacrimă n-am vărsat,
mi-a răspuns

și văzându-mă uimită,
știindu-mi melancoliile,
mi-a replicat:

tu, de ce te-ai întrista,
de ce ochii tăi ar plânge pentru ceva?

apoi, multe motive de neîntristare
mi-a înșirat

așa am constatat
câtă dreptate are,
câte motive de bucurie,
de lumină
există în viața mea

îmbrățișarea de ieri, de pildă
și sărutul pe frunte de alaltăieri,
și toate îmbrățișările primite de la distanță,
și oamenii care în gândul lor mă poartă,
și faptul că sunt,
că existența mea,
altora le e de folos,
le e tandră

și tot ce primesc,
iar la rându-mi dăruiesc

până și florile uscate,
bucuroase de vederea ochilor mei,
spun că loc de tristețe nu-i

„viața merită trăită”,
scria un poet căruia i-am cunoscut nu doar versul,
ci inima-ntreagă

are dreptate,
ca și prietena mea,
că nimic nu-i de plâns,
de nefericire,
de aceea, mi-am promis
că în primăvara asta,
și-n fiecare anotimp, voi înflori,
voi gusta din ceea ce se cheamă viață,
ca din prăjitura
pe care o mănânci mai întâi cu ochii,
cu buzele,
cu gura toată,
fără să te saturi,
amânând plăcerea
pentru o dată viitoare,
când dulceața ei te va îmbia din nou,
și din nou, și din nou
până când …