Dragul meu, zi însorită se arată la finalul acestui april. Și, privind zâmbetul generos al soarelui, nu pot să nu mă întreb câtă distanță încape între noi? Cum se măsoară ea? Cu pasul amintirii, cu lacrima gândului? Cum cuantific eu distanța de la pământ la cer, distanța dintre viață și eternitate? Cum mă împac cu neelucidarea ei? Sunt prea multe întrebări, știu, și-ți promisesem că renunț la ele, dar nu reușesc să le ocolesc nici măcar azi, când lumina pare că a învins întunericul. Iubindu-le pe amândouă deopotrivă, ziua și noaptea, zorii și bezna, seninul și încruntarea norilor, pot să încalc promisiuni subiective, nu crezi? Caut scuze plauzibile, motivații palpabile, ceea ce nu mă poartă în granița păcatului, a minciunii, a lipsei cuvântului de onoare. Fiind vorba despre tine, pot primi dezlegare pentru orice încălcare. Există îngăduință în toate.

De la fereastră, orașul îmi pare pustiu. Minivacanța de 1 Mai i-a împins pe mulți spre grătarele cu mici, pe alții către obiective culturale, cum este și Muzeul Pietrei, iar pe unii spre odihna mult dorită în tumultuosul cotidian în care-și duc traiul. Căci zilele au devenit haotice. Alergăm fiecare după binele închipuit, ceea ce ne ostenește nu doar trupul, ci și sufletul. Ne ajunge în pragul epuizării. Doar tu păreai că nu obosești niciodată. Munca scrisului, truda la muzeu, ambele îți erau odihnă, împlinire. Nu te-am auzit niciodată căinându-te de efortul depus. Și când slăbiciunea mă cercetează, mă întorc la inepuizabilele tale resurse. Gândindu-mă la tine, mă hrănesc cu puterea de a continua. Viața continuă, ca și întâmplarea morții care nu cunoaște pauza. Toate își urmează cursul. Nimic nu se oprește, fie măriri ori căderi. Iar eu fac parte din ele. Din aceste volute ale firii.
După darul existenței primit de la părinții mei, tu ai fost cel care m-ai adus în timpul prezent, din care nu pot și nu vreau să mă retrag. Continui să mă mențin în lumea în care m-ai purtat.

Zilele trecute am participat la evenimentul catalogat drept „Oscarul României” – Gala Premiilor Gopo 2023. M-am bucurat, trăind totodată, parțial, și dezamăgirea. Dezamăgire, nu personală, ci pentru oamenii care ar merita mai mult, nu doar un premiu care se va regăsi în biografia lor, iar apoi se va așterne uitarea. Glamour, simplitate, decență, dăruire, infatuare. Acest contrast, acest mix de stări și atitudini am perceput eu ca fiind acest eveniment. Câțiva actori ajunși la senectute m-au impresionat. Emoția lor la recunoașterea publicului a meritelor profesionale, după decenii de activitate, m-a copleșit, privind la unii dintre tinerii premiați, care cu prea multă nonșalanță au primit titlurile onorante. Nu le contest talentul, dar atitudinea de pe scenă a unora dintre ei, neglijența vestimentară și lipsa oricărui alt cuvânt în afara prea obișnuitului „mulțumesc”, mă determină să gândesc astfel. Știind că vei primi un astfel de premiu, îți pregătești un cât de scurt discurs. Încerci să transmiți ceva, orice, nu să te arăți nemulțumit(ă) de faptul că a trebuit să faci efortul de a-ți pune papuci în picioare, pentru a-ți ridica premiul. E doar exemplul unei tinere care părea venită din somn. În acea zi am fost în preajma unei actrițe care a primit premiul pentru întreaga activitate, și știu ce a trăit în fiecare minut, întreaga zi și până spre miezul nopții, când a fost invitată pe scenă. De aceea, ceea ce ți-am arătat mai sus mi-a fost lesne de observat și m-a intrigat atât de tare.

De asemenea, modesta vestimentație a actorilor ajunși la vârsta pensionării m-a durut. Pentru că nu ține doar de simplitate, ci mai mult de neputință financiară. Mulți dintre ei trăiesc din pensii nepermis de mici. Din munca și dăruirea lor pe scenă, zeci de ani, n-au făcut averi. Bogăția lor a fost, și continuă să fie, dragostea publicului. Care nu ține de foame însă, și nici nu adaugă haine în garderobă. Aș putea să-ți relatez mai multe în sensul acesta, dar ar însemna să devoalez numele unor oameni, și mă feresc să fac acest lucru.

Continui așadar să-ți aduc vești tot din lumea artei. Zilele acestea am poposit în casa Doinei Levintza și a soțului său, Dan Coma, creator de genți și pantofi. Am zis casă, dar e puțin spus. Fiecare încăpere e un muzeu în sine, inclusiv bucătăria. Domnul Coma, gazdă primitoare, cu o căldură aparte în glas și comportament, m-a purtat în universul creat de el, care bucură peste măsură ochii publicului feminin. Colecțiile de genți și pantofi confecționate de el sunt cu totul speciale. Culoare, formă, material, detalii. A fost de multe ori furnizor al Casei familiei regale, prin creațiile sale. De altfel, e admirator al regalității de când se știe, iar o prețuire deosebită îi poartă Majestății sale Regele Mihai I, ca și tine.

Gata, dragul meu, nu mă mai întind cu vorba. Te las în lumina acestei zile de primăvară, cu gândul neîncheiat la distanța dintre noi, dintre cer și pământ. Te port cu mine oriunde, oricând. E tot ce trebuie să reții din tot ce-ți scriu. Celelalte sunt detalii care pe mine mă bucură sau mă întristează, mă ajută să înțeleg, să mă conving cum se desfășoară viața, cu bucuriile și nedreptățile ei, fie vorba de oameni simpli ori artiști. Nimic nu e ușor, nimic nu e la îndemână. O luptă continuă!

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]