Dragul meu, e lumină! Atâta lumină îmbracă ziua. Pijamaua ei catifelată ține frigul la distanță de sufletele rătăcite de ele însele. Înlătură copertina deznădejdii. Ce ar fi lumea fără licărul speranței? Pământul tot ar fi abisul însăși, dacă zorii nu și-ar așeza chipul luminos peste dealuri, peste munți și ape. Lumina mi s-a arătat într-una din nopțile trecute. Dar nu orice lumină, ci aceea care a cuprins noaptea primă de după înmormântarea ta. Până acum nu mi-a mai revenit acea imagine. Îmi amintesc cum în singurătatea acelei nopți, eram înconjurată de liniștea arzândă a lumânărilor. Curtea toată părea a fi un sfeșnic. În fiecare dintre ceștile din piatră se găsea câte o candelă aprinsă, iar în licărul lor vedeam odihna chipului tău. M-a încercat atunci un sentiment straniu. Deși lumina aceea era dovada certă a plecării tale fără de întoarcere, o liniște pe care n-o știu a explica a înlăturat pentru scurt timp chinul interior în care mă zbăteam. În lacrima arzândă a zecilor de candele vedeam izbăvirea. Vedeam încheierea unui lung drum al răstignirii. Lumina aceea îmi arăta întunericul de pe pâmânt și ziua nesfârșită din cerul în care tu plecasei.

Acum, când candelele din curte nu mai sunt, cu excepția locului din Livadă, în nopțile în care vreau să dau de tine, mi se arată stelele, candele aprinse de Dumnezeu, de voi cei plecați, pentru noi, cei rămași să vă purtăm dorul. E modul vostru de a nu ne lăsa în bezna lumescului. Așa ne arătați neuitarea și neplecarea definitivă.

Aici, continuă să se întâmple lucruri la care sunt părtașă uneori. Se cultivă binele și răul. Se încearcă distincția dintre ele. Furia transformării se exercită inegal asupra firescului omenesc. Morala, cu greutate se menține în domeniile primare care compun societatea. Fiecare lucru reacționează asupra altuia. Timpul nu suferă întârzieri. Se ivesc cazuri de conștiință. Demonii universului își manifestă dezordinea. Dar, cu toate acestea, pozitivul își găsește loc. Și despre latura aceasta îți voi povesti câte ceva.

Joi, am participat la lansarea celei de-a șaptesprezecea cărți a Marinei Almășan, „În căutarea lui Moș Crăciun – Jurnal de călătorie în Finlanda”. Lume bună din toate ariile au fost. Cuvinte elogioase asupra volumui și despre autoare s-au spus. Ascultând, privind, m-am dus cu gândul la tine. Verbul tău a lipsit. Ironia, carisma, efervescența cuvintelor tale mi-au revenit în amintire. Oriunde mergeai umpleai locul de tine. Mi se face dor, oriîncotro aș merge.

Apoi, o altă lume am văzut. De care tu nu prea te-ai izbit. Un eveniment destinat mai ales acelora pasionați de orologerie, desfășurat la sediul Albini Prassa din București, sub titlul „Impactul arhitecturii și designului în industria orologeră de la Art Deco la Xavier Dietline. Expoziția a prezentat, printre altele, cea mai mare colecție privată europeană de ceasuri Art Deco americane, din anii 1920 – 1930, colecție ce aparține arhitectului Dragoș Perju și Oanei Radovanovici. Nu-ți mărturisesc impresiile mele legate de cum am perceput eu ceea ce se simte dincolo de privirea exponatelor, ci îți spun că m-am gândit cum ai fi comentat tu. Cunoscând răspunsul, sunt de acord cu tine.

Dragul meu, dacă îți par dezlânate cuvintele mele, ori dezordinea lor te deranjează, te rog să mă ierți. Am avut puține ore de somn. După multă vreme, ani chiar, noaptea trecută am fost la o nuntă. Doi pictori tineri din Capitală, Bogdan și Andreea, s-au cununat religios, zi în care au ales să-și și creștineze fetița de șapte luni. Am fost părtașă la emoția și bucuria lor de la jurământul din biserică și până la dansul de final al petrecerii. Demult n-am mai văzut doi miri așa senini și tonici. Mulți dintre ei se lasă copleșiți de multitudinea obligațiilor pe care le presupune ziua aceasta importantă din viața lor, presiunea de a nu omite niciun detaliu, de a mulțumi pe toată lumea. Ei s-au comportat cu atâta nonșalanță. Chipurile lor au zâmbit permanent. Poate și firea de artiști i-a ajutat. Iar cea mică a rimat cu ei, cu excepția momentului din cristelniță, care nu prea i-a fost pe plac. M-am hrănit cu împlinirea lor și m-am bucurat să le pot ura „Casă de piatră”.

În rest, dragul meu, în oboseala mea și în multitudinea lucrurilor care mă preocupă, în zbaterile mele, își găsește loc lumina. Lumina pe care tu o aprinzi pentru a nu mă rătăci de mine însămi, de oameni, de viață. În nopțile în care mă pierd, găsesc calea prin steaua care-mi ești mereu aprinsă. Steaua care nicicând nu va înceta să fie!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]