Buni zori, dragul meu! În dimineața aceasta de Rusalii, în simfonia ciripitului păsărilor mici și harnice care de ani și ani își construiesc cuibul la streșinile casei noastre, îți scriu. Zi sfântă fiind, clopotul bisericii de sus a satului, „Adormirea Maicii Domnului”, anunță întreruperea treburilor gospodărești și îndeamnă la rugăciune, care, după cum spun sfinții Părinți ai Filocaliei, este urcușul minții spre Dumnezeu, vorbirea minții cu Dumnezeu.
Soarele nu e hotărât încă. Își arată puțin chipul, apoi încruntarea-i se arată peste dealuri. Ferestrele mari îmi permit să privesc departe, până la tine chiar. Curțile îmi par prea singure, prea tăcute. Aleile simt lipsa pașilor tăi. Dar eu te văd. E ora la care te întorceai spre casă, pentru momentul cafelei, după vizita matinală în mica noastră fermă, după plimbarea prin livadă, după ce respirai locul acesta și gândurile îți plecau spre noi proiecte. Te aștept să-mi povestești. De fapt, nu am nevoie de cuvinte. E de-ajuns să-ți văd chipul. E aici, în fața mea! E lumina aceea pe care o știu. Pe care puținul somn n-o alunga. Căci ea venea din interiorul celui care erai. Nimic nu te dobora, iar de se întâmpla să fii cercetat de oarece înnorări firești, bucuria și împlinirea locului acesta te reaprindea. Nici acum nu te-ai stins cu totul. Continui să luminezi. Și nu doar aici, la Sângeru.

Îți povesteam săptămâna trecută că am ajuns în Bucovina, unde locuri încărcate de istorie și frumos am văzut. Unul dintre aceste locuri se cheamă „Muzeul oului”, unic prin modul de organizare și valoarea exponatelor, care pe o suprafață de 800 de metri pătrați adună peste 15.000 de ouă, din Bucovina, şi de pe toate meridianele lumii. Acolo am întâlnit-o pe doamna profesor Letiția Orșivschi Heiser, „vinovată” de existența acestui muzeu. La finalul vizitei, spunându-i impresiile mele, s-a legat un dialog mai lung. Așa am ajuns să-i vorbesc despre tine și despre Muzeul Pietrei. Sigur că te știa. Și-a dorit să ne fotografiem, să scriu în cartea de onoare a muzeului. Mi-a povestit cum a început nebunia frumoasă a tot ceea ce este acolo. Era inginer la București și, întoarsă acasă, și-a dorit să refacă locuința părintească, să aibă un loc al ei, așa cum mai văzuse la unii dintre colegi. A extins ceea ce exista, păstrând arhitectura casei. Dar n-a păstrat-o pentru ea, ci a gândit ceva pentru bucuria și minunarea oamenilor mulți care-i trec pragul. A început cu o colecție de ouă încondeiate care-i aparținea mamei. Apoi, cu cea a tatălui, care s-a ivit în timp ce eram acolo. Domnul octogenar, care scrie și poezie, mi-a povestit cum a cumpărat primul ou din târgul comunal, îndemnat fiind de mamă să nu-l vândă la rându-i. Apoi, a mai cumpărat unul, și încă unul, și … Ouă de la bunici și străbunici. Astăzi, colecția doamnei profesor este impresionantă. Din cele 15.000 de ouă, aproximativ 3.500 de diverse dimensiuni, lucrate în tehnici şi stiluri diferite, provin din 82 de ţări de pe toate cele cinci continente. Ouă bucovinene (unele cu o vechime între 50 şi 100 ani), ouă cu motive religioase, florale, abstracte, ouă perforate, ouă cu aplicaţii, ouă din porţelan, ceramică, sticlă, lemn, piatră. Colecția adună şi ouă rare, de emu, nandu, tinamu, broască ţestoasă, crocodil, flamingo, dar şi ouă cu dimensiuni foarte mici: de gecko, potârniche, vrabie, porumbel, rândunică, prepeliţă, alături de ouă de fazan, păun, raţă, gâscă, curcă, struţ etc.

Printre spectaculoasele exponate, se găsește și un ou ce are aplicate peste 2500 de fire de păr împletite, un ou cu ceas, ouă cu mecanisme muzicale, ouă transformate în suporturi de parfum sau în casete de bijuterii, carusele în coajă de ou, replici ale vestitelor ouă Faberge, ouă pe care sunt reproduse picturi celebre sau pe care sunt pictate clădiri, palate şi castele cunoscute.

Multe ar mai fi de povestit despre acest muzeu, dar las celor care-l vor vizita bucuria de a-l descoperi singuri. Iar el nu este încheiat cu totul. Doamna Letiția Orșivschi Heiser nu se oprește. Are proiecte spre îmbogățirea locului. Și suflet și spirit cât cuprinde.

Dragul meu, o conjunctură a timpului m-a dus în Bucovina. Și sunt recunoscătoare pentru acest fapt. Nu știu mai nimic despre timp. Știu doar că el nu se măsoară cu ora, ci cu pasul întâmplării. Am trăit timpul nostru. Acum trăiesc alt timp, dar fără să mă desprind cu totul de cel trecut. Despre timp și relativitatea lui învăț în fiecare zi. Multe am aflat și mult mai multe mai am de învățat.

Îți spuneam cum am ajuns să cunosc plaiurile bucovinene. Întâlnirea a doăsprezecea a celor care fac parte din Time Club România, o comunitate a pasionaților și colecționarilor de ceasuri, m-a purtat acolo. Oameni cu profesii diferite: arhitecți, geologi, ingineri, medici, profesori universitari, toți având o pasiune comună, cea a orologeriei. Ceasurile colecționate de ei, de-a lungul a zeci de ani, nu sunt simple obiecte de măsurare a timpului. Unele pot fi ridicate la rangul de opere de artă, care arată prin mecanismele și întrebuințările lor, perioade istorice însemnate. În acest context și-a găsit loc și piatra. Da, piatra!

Dan-Cătălin Buzdugan a prezentat istoria monumentului obelisc, ridicat în anul 1885 pe Dealul Cetățuiei din Brașov, în amintirea măsurătorilor topografice realizate la Brașov între 1883-1886 de topografii militari din Imperiul Austro-Ungar și Țările Române, prilej cu care echipa condusă de locotenent-colonelul astronom Constantin Căpităneanu, fondator al geodeziei astronomice românești a conectat Țările Române la rețeaua de triangulație geodezică a Europei Centrale, în cadrul Convenției Gradmessung, fiind măsurată astfel și diferența de longitudine dintre Brașov și București.
Am înțeles cât de greu (fizic mai ales!) s-a purces la demersurile pentru recuperarea obeliscului și reinstalarea acestuia în locul inițial, de pe Dealul Cetățuiei, unde a funcționat între 1883-1886 un observator astronomic temporar, fiind marcat astfel un simbolic „meridian al Brașovului” [25°35’35″E], linie de legătură cu harta Principatelor Române la 1885 și un moment important al măsurătorilor astronomice derulate la finalul secolului XIX.

Oamenii aceștia, pasionați de orologerie, ca toți ceilalți care au o iubire aparte pentru ceva durabil, au un neastâmpăr pe care l-am întâlnit și la tine. Nu obosesc niciodată. Nu încetează să caute, să se informeze, să adauge mereu și mereu ceva. Așa cum îi înțeleg pe ei, prin ceea ce am învățat de la tine, la fel de bine le înțeleg soțiile/soții. Indiferent de aria pasiunii, important este ca acela de lângă tine, omul iubit, să accepte, să înțeleagă truda și timpul acordat acelei „iubiri extraconjugale”. Să accepte dragostea pentru ceva care se hrănește din ființa partenerului, care „mușcă” din timpul în doi.

Dragul meu, îți vorbesc despre oameni, despre îndeletniciri care lasă în urmă pasul durabilității, despre timp, despre iubire sub multele ei înfățișări. Nu știu ce alte mărturisiri să-ți fac, pentru a-ți anima veșnicia. Dacă aș ști cum se arată timpul tău acolo, m-aș limita la el. Mi-e însă imposibil să aflu, iar când va fi să dețin adevărul, probabil vom ședea amândoi, sorbind nu cafea, ci roua zorilor de dincolo de cer, vorbind la nesfârșit despre ce-a fost și-ar mai fi putut să fie. Până atunci, suportă rogu-te căutările mele către tine.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu