Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (106)

giorgiana sighisoara

Bun găsit, dragul meu! Ți-am adus mușcate roșii, să-ți anime singurătatea. Îți plac aceste flori. Și ele par singuratice, introvertite, dar singurătățile voastre se completează. Își țin de depărtare una alteia. Niciunde nu există singurătate fără pereche. Întotdeauna va exista jumătatea care să construiască întregul.

Continui să-ți vorbesc despre flori. Nu oricare. Flori crescute la umbra ruinei. Zilele trecute am întâlnit într-o zonă a Transilvaniei amintirea unei case. La baza ei o tufă falnică de trandafiri roșii vorbea despre viață. Trandafirii aceia îmi povesteau biruința. Moartea acelei construcții care cândva a avut statut de conac, nu i-a împiedicat să-și continue înflorirea. La rându-le, oamenii, ca și casele, pot deveni ruine. Cineva mi-a spus de curând „Habar n-ai despre viață! Nimic nu știi despre adevăratul ei chip!”. Are dreptate. Viața nu e cea închipuită, dorită de mine. E cea trăită, confecționată și completată și de aceia care-mi sunt în preajmă. Nu trăim în solitudine, așa încât tot ce ni se întâmplă e rezultatul unui cumul de stări, acțiuni, întâmplări ale noastre dimpreună cu ale celor din jur. Privesc ruina, trandafirii și mă întorc la mine. Pot fi una sau alta. Am posibilitatea să aleg. N-am să mă îndrept către niciuna. Las pe altcineva să aleagă pentru mine. Așa cum am făcut întotdeauna. Știe mai bine de ce am nevoie. Sau cine are nevoie de mine.

Trandafirii m-au însoțit în fiecare dintre zilele petrecute la Sighișoara. Până și camera în care am dormit se chema „Camera Trandafirilor”. Florile acestea îmi acompaniază existența, fără să fie alegerea mea expresă. Mă întâmpină, pur și simplu. Știu ele de ce!
Și de oameni buni dau pe unde merg. Oameni alcătuiți nu din carne și oase, ci din spirit și iubire. Oameni care dăruiesc, care se dăruiesc pe sine pentru bucuria celorlalți. Așa cum e Camelia, sufletul „Casei cu suflet” și spiritul a tot ceea ce înseamnă „Casa verde”, unde cei care ajung se regăsesc pe ei înșiși, și apoi învață să se regăsească în armonie cu ceilalți.

Psiholog de profesie, Camelia Nicolau, o femeie a cărei sensibilitate nu-i știrbește din putere, a parcurs multe etape pentru a ajunge la omul înțelept care este astăzi. A lucrat ani de zile cu ea însăși, pentru a-i putea ajuta pe semeni să se accepte, să se înțeleagă, să-i înțeleagă pe cei din jur. A studiat în Germania. La nenumărate încercări a fost supusă în ceea ce numim viață. A fost puțin și „dincolo”, în urma unui accident. Trăire care a îndrumat-o spre ceea ce face astăzi la „Casa cu suflet” și la „Casa verde”. Lucrează cu copii, dar și cu adulți. Nu pentru bani, ci pentru a vedea oameni fericiți. Se hrănește cu bucuria lor. La serile de ceai, serile de lectură, serile de meditație ținute la „Casa verde”, „locul în care înveți că frumosul există în viața ta”, sumele primite sunt modice. Nu se impun. Fiecare lasă cât dorește. Cineva i-a atras atenția că nu poate continua așa. Locul acela amenajat într-un stil atât de cald, de curat, de armonios nu poate fi întreținut cu zece lei. Ea consideră că nu beneficiul material contează, ci serenitatea care-i vine dinspre oamenii care-i trec pragul. Misiunea ei e aceea de a face oamenii fericiți. Și reușește. Muncește cât zece, dar nu se plânge. Se ghidează după ceea ce i-a fost dat să facă aici. Și face cu asupra de măsură. Privești în ochii ei albaștri și înțelegi, și înveți, și taci, și asculți. Apoi te gândești la tine. La misiunea ta pe pământ. La omul care ești sau ar trebui să fii. Și ceea ce urmează depinde doar de tine…

Îți spuneam, dragul meu, că o bucățică din Transilvania am văzut. O felie de istorie am parcurs în două zile. Acum îți scriu de acasă, întreruptă din când în când de vizitatori. Unii din Moldova. Se minunează toți. Se bucură. Și mă gândesc la Camelia. Și la tot efortul de aici. Și nu mai spun nimic. Îți redau doar cuvintele unei adolescente de 17 ani, lăsate la plecare, pe o coală albă: „Minunat loc! Ne-am simțit foarte bine alături de gazdă, de pietre și animale. Cu siguranță vom reveni! Mulțumim și poetului!”

Tac acum. Ascult glasul locului acesta. Mă gândesc la ruine și trandafiri. La cenușă și înfloriri. La veri nenăscute și ierni apuse. La puiul de rândunică pe care cu câteva minute în urmă l-am salvat dintr-o căldare cu apă. Probabil era la primul lui zbor. I-am dat o nouă șansă la viață, iar el mie un uriaș motiv de bucurie, după ce piuitul strident în fața morții m-a strigat spre locul acela. Sunt fericită! Am salvat un suflet. Cu mulțumirea aceasta închei.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri