Bun găsit, dragul meu! Încep abrupt cu un citat din Antoine de Saint-Exupery:  „Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb”. Nu mi-a răsărit mie în minte. L-a utilizat un preot seara trecută. Așa și-a început cuvântul către doi tineri pe care tocmai îi binecuvântase în fața lui Dumnezeu ca soț și soție, sub cerul liber, înconjurați de pădure și o livadă livadă cu cireși, de unde și numele locației de pe Șoseaua Giurgiului – „Domeniul cu cireși”.

Încerc să înțeleg spusele scriitorului, și-mi dau seama că dacă așa ar fi, atunci puțini am fi cei care am iubi cu adevărat, iar acest fapt îl constatăm abia când drumul iubirii se încheie din motive care nu țin de firea umană, ci de destin. Și mă gândesc la noi acum. Te-am iubit, dar mereu am așteptat ceva de la tine. Până în clipa când boala mi-a retezat orice nădejde în afara aceleia a supraviețuirii tale.

Când iubim, așteptăm permanent consecințele ei. Când ni se pare că se împuținează sau dispare, așteptăm ca partenerul/partenera să ne dovedească contrariul. Când iubim, așteptăm devoțiune din partea celui iubit. Când iubim, așteptăm răsplata iubirii ce-o dăruim. Să ni se întoarcă pe măsură, sau cu plus de dovezi tandre, demonstrații cuantificabile nu doar în săruturi și îmbrățișări. Avem multe așteptări atunci când erosul ne ia în custodie.

Îți spuneam că te-am iubit, așteptând mereu ceva de la tine. În ultimii doi ani însă, te-am iubit, dăruind doar. Până la sacrificiul de sine, chiar. Și nu o spun în sensul martiriului. Nu pentru a mă preamări îți fac această mărturisire, ci ca rezultat al disecării vorbelor scriitorului francez. Nu știu cum au perceput tinerii miri îndemnul preotului, care a mai adăugat că nu există căsnicii perfecte, dar există două cuvinte care ajută la trăinicia lor: comunicare și comuniune. Fără ele, temelia iubirii se poate prăbuși. Ele sunt cheia rezistenței, când iubirea se clatină, intră în disoluție. Mă gândesc că e mult prea devreme ca proaspeții uniți în taina căsniciei, Speranța și Mihai, să aprofundeze spusele preotului. Acum, vocea inimii îi ghidează. Va veni însă și vremea când vor afla că „Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb”, și vor fi de acord sau nu.

Dragul meu, a fost o săptămână mult prea lungă, și nu știu dacă ea s-a încheiat, sau se prelungește o lună, un an sau mai mulți. De când ai plecat, săptămânile s-au preschimbat și ele. Sunt ca anotimpurile care uită să dea voie celorlalte să se-ntâmple. Dar nu despre greutăți, ori frământări vreau să-ți vorbesc. Îți voi povesti bucuriile. Una dintre ele este reîntoarcerea fiicei noastre la scris. Știu cât de important era/este pentru tine. Mă gândesc că vorbele ei te-au ajuns. Pentru mine, această izbândă vine ca o victorie. Nu doar a mea, ci a câtorva persoane care demult o îndeamnă să nu se distanțeze de lumea cuvintelor. Iar cei care țin la ea, la noi, au recompensat-o cu aprecieri și bucuria revenirii. Îți redau doar o reacție a unei persoane care apreciază scrisul nostru: „Impresionantă scrisoarea Lucianei. Felicitări! Să o țină tot așa. Talent este din belșug și cu siguranță Maestrul o/vă privește cu mândrie de acolo de sus, de unde vă veghează pașii”.

Rămân în universul cuvintelor și-ți mărturisesc bucuria și onoarea care mă încearcă după ce Marina Almășan și domnul profesor Emil Mușat și-au pus amprenta pe cartea mea de suflet, pe care nădăjduiesc să ți-o aduc în dar pe 14 august. Dacă la Marina mă bazam pe prietenia voastră, pe solidaritatea feminină în înțelesul iubirii și al suferinței în urma pierderii ei, în ceea ce-l privește pe domnul profesor îți spun că am avut emoții. Mi-a fost puțin teamă. Nu de ce ar putea scrie, căci îi cunosc scrisul, ci din pricina faptului că scrisul meu nu se ridică la înălțimea celui care este în aprofundarea literaturii. Cărțile îi sunt prefațate de Mircea Martin, D.R. Popescu, profesor dr. Silviu Angelescu (care a vizitat de curând Muzeul Pietrei), cel care i-a fost și coordonator în lucrarea de doctorat – „Imaginile mito-poetice și funcția lor ordonatoare în cultura orală tradițională română”, în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române.

Scrisul Marinei Almășan m-a înduioșat, mi-a arătat cât de important este să poți avea lângă tine astfel de oameni, pe care celebritatea nu-i mutilează ca ființe umane, nu-i determină să așeze distanțe după ce oamenii mor.
Apoi, profesorul Emil Mușat m-a ajutat să-mi înțeleg mai bine scrisul. După ce am parcurs prima dată textul scris de domnia sa, m-am întrebat: Oare, despre mine a scris? Și am mai citit o dată, și încă o dată…Da, despre noi a scris, despre mine, iubita, suferinda, autoarea, despre realismul și esența ce stau cu adevărat în spatele cuvintelor așternute de mine.

„O CARTE A LUMILOR DIN LUME: (…) Inedită prin patosul confesiunii care trece peste contingențe și prin modul de construcție a portretelor literare, cartea Giorgianei Avramescu are puterea să se desprindă din capcana memorialisticii și să devina un roman despre sine din perspectiva deplinătății. Altfel spus, ca și cum, dincolo de cuvânt, Cumințenia pământului s-ar proiecta în Sărutul ascuns în fiecare piatră.”

Așa spune prof. dr. Valentin Emil Mușat. Iar eu, dragul meu, în loc să mai disec citatul cu care am pornit construcția acestei epistole, să mă întreb unde și când începe adevărata iubire, mă gândesc cum să fac ca scrisul meu să se înalțe, să capete substanță, elogii meritorii. Și calea e doar una, pe care mă voi strădui s-o străbat!

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu!